Încerc să mă imaginez. Să mă întrezăresc deja, să mă uit la mine şi parcă îmi vine chiar să întind mâna, să mă mângâi singură pe cap şi să mă întreb e bine, fată? E cum ţi-ai dorit? Îmi place la nebunie momentul de dinainte. Asta de acum, când mai e atât de puţin încât simt deja furnicături în tălpi şi în buricele degetelor şi totuşi nu suficient de puţin încât să nu mă mai pot juca încă în minte de-a cum va fi. E ca atunci când ştiam că ne vom vedea în câteva ore şi când mă gândeam la ce va spune el şi la ce voi răspunde dacă va spune. Nu-mi făceam planuri, doar ţeseam scenarii, cele mai multe de-a dreptul abracadabrante.

Adevărul este că am o imaginaţie bolnavă şi nu, nu este doar o expresie. Pe cât de banală îmi este de multe ori viaţa de zi cu zi -- şi nu pot decât să mă bucur că este aşa -- pe atât de învolburată îmi este mintea. De multe ori am senzaţia că port în cap un ecran gigantic pe care cineva proiectează scene nebuneşti care se înlănţuie fără legătură cu mine sau ai mei. Mintea este atât de ocupată să-şi imagineze încât aproape că uit de multe ori de ce se întâmplă aici, pe pământ. Poate de-aici nevoia de a vorbi în permanenţă cu mine însămi. De multe ori cu voce tare, în bucătărie sau pe balcon şi de fiecare dată cu formulă de adresare nu care cumva să uit că eu sunt două persoane.

Aşadar nu-mi este greu deloc să-mi imaginez. Să văd o cameră micuţă, cu balcon. Şi pe balcon o masă cu două scaune. Vor fi două, chiar dacă noi vom fi trei. Şi două pahare lângă o scrumieră. La început, mă voi apropia de balustradă şi mă voi uita în jos, în curtea cu iarbă tunsă şi leandrii înfloriţi. Voi arunca o privire în susul străzii, destul de liniştită la ora aceea. Câteva voci de copii, un mieunat stingher de pisică care a prins probabil în nări miros de peşte proaspăt fript. Mi se va face foame. Dar nu mă dau încă dusă de pe balconul micuţ cu masă şi două scaune. Încă nu vreau să mă uit la ea. Încă mă reţin, încă vreau să mă bucur de momentul de dinainte.

Abia când cerul va începe să se coloreze a apus, voi întoarce capul. Voi începe cu norii -- albi, pufoşi şi stingheri şi doar apoi voi lăsa să-mi cadă privirea pe ea. Şi ea va fi atât de perfectă încât pentru o dată, mintea mea va fi ocupată doar să se bucure, fără să-şi mai imagineze nimic altceva. Şi cu faţa spre mare, voi ridica unul din paharele de pe masă şi-mi voi spune  e bine, fată! E cum mi-am dorit! 

Mâine dimineaţă, să nu contaţi pe mine. Plec în Grecia. Ne auzim mai peste nişte zile. Vă pupă mama!

sursa aici