Eu vorbesc cu mama în fiecare seară. Pur și simplu așa m-am obișnuit. Încă am nevoie să o aud înainte de culcare. Ani de zile, cred că nevoia era mai degrabă de partea ei; acum vreau eu să o știu că-i bine, că e acolo, că a ajuns teafără acasă, că totul e cum trebuie. De ani de zile, când sună telefonul la ea acasă, îmi tot spune "măi, ce funcționează telepatia asta, acum mă pregăteam să văd ce faci". Nu e telepatie -- e obișnuință, e ritual, e reminiscență de copil dependent de vocea mamei.

Când eram mică, mama pleca des de acasă. Serviciul ei o trimitea izmană pe călător cel puțin câteva zile pe lună. Tata rămânea atunci responsabil cu împletitul cozilor. Și cu temele. Mama se întorcea de pe coclauri cu sacoșe de mâncare. Era o obsesie să reușim să umplem congelatorul. Cu orice, cu cât mai mult, că nu se știa niciodată când Ceaușescu ăla o să ne condamne cu bună știință la inaniție. Eu îmi doream haine. Voiam și eu blugi ca ai unei colege a cărei mamă lucra "în export". Sau adidași. Sau cizme în care să nu băltească apa. Ani mai târziu, mama a continuat să-mi cumpere haine. Când eram mică, tot ce primeam mă strângea. Eram mai mare decât vârsta și din cauza asta toată lumea dădea greș, iar eu ajungeam inevitabil captivă în niște haine mici și strâmte. Apoi am ajuns să primesc haine prea mari, lălâi, care curgeau în toate părțile. De multe ori nici nu-mi plăceau. Nu reușeam să zâmbesc politicos și să le arunc într-un fund de dulap. Nici nu mă chinuiam prea tare să-mi ascund dezamăgirea și să-mi înghit boscorodeala. Măi, mamă, tu tot cu mine grasă ai rămas în minte? Mama nu mi-a zis niciodată că eram grasă. Deși eram. Dar ea continua să facă prăjituri. Mai face și acum. Seara, înainte de culcare, mă duc în bucătărie și vorbim telefonul zilnic. Și ea tot de la bucătărie vorbește. Și de la ea se aude sunet de lingură amestecând în oală și de capace pufăind zgomotos. "Ce gătești?" și abia apoi "ce mai faci?" -- așa ne vorbim, ani de zile după ce am plecat din bucătărie mamei cu faianță cu buline.

Chiar și acum, mama mai pleacă pe coclauri. Câteva zile pe lună, uneori și mai des, bate țara în lung și-n lat. Și încă îmi mai ia haine. Dar acum îmi plac, îmi vin, acum lucrurile s-au așezat. Acum boscorodesc mai puțin. Tot o fac, atunci când mama aduce prăjituri și Ana se repede la tavă și vrea să o termine singură. Măi mamă, o să ajungă și ea ca mine! Mama tace și zâmbește uitându-se la mine. Las' s-ajungă!

Ani de zile, eu nu am intrat în bucătăria mamei decât în trecere sau să ling castroanele cu resturi de cremă. Acum, am ajuns să vorbesc cu mama, din bucătărie. Din bucătăria mea. Stau pe un scaun, cu cotul drept sprijinit de masă, și o ascult când pe ea, când oalele bolborosind domol pe foc. Mi se pare că niciodată nu am suficiente oale. D-alea frumoase, d-alea cu smalț intact, d-alea cu capacul lor care să le acopere perfect, fără să o ia la vale la fiecare abur care le face să se ridice într-o rână. Nici haine nu prea am. Tot în blugi, tot fără toc. Dar nu mai sunt grasă. Deși fac și eu prăjituri.

De câteva zile, mama s-a întors de pe coclauri. Mi-a adus o ie. O cămeșă albă, cusută de mână, cu poale lungi și mânecă bufantă. Și un vas de lut. Cu spirale albastre și capac ce acoperă perfect gura de pământ ars, ținând aromele laolaltă, precum o conștiință care nu lasă să scape niciun cuvânt nelalocul lui. Peste ani de zile, o să ajung și eu ca mama. Știu asta. Iar, tu Ană, să nu mă boscorodești prea tare, mă auzi?