Era o bicicletă roşie cumpărată de mama din Germania. Nu ştiu cum a adus-o. Dar ştiu că a venit împreună cu un pistol cu ventuze. Pe ăla îl cerusem, îmi aduc aminte că, înainte să plece mama, asta am spus: să-mi iei un pistol cu ventuze. Şi mi-a luat. Trăgeam cu putere de o clapă, îndesam un băţ de plastic cu un cauciuc lipicios înfipt în vârf şi bang! Senzaţia aia de eliberare, de traiectorie prestabilită şi mai întotdeauna ratată care o făcea pe biată bunică-mea să ţipe în pragul uşii stai, drace, potolită!

Dar bicicleta nu am cerut-o. A venit singură, cu ghidon roşu şi roţi ajutătoare. Într-o zi, le-au scos. Afară plouase şi-n parc mirosea a iarbă udă şi a pământ reavăn. Pe vremea aia, ploaia împingea aricii pe alee. Nu erau mulţi. Câţiva. O familie sau două. Traversau grăbiţi (mă rog, cât poate să fie un arici de grăbit) şi ţepii le străluceau de picături de apă ca nişte acadele cu vârf de rouă.

M-am urcat pe bicicletă. M-am uitat în lungul aleii. Niciun arici! Puteam porni. Mă gândeam că o să dureze puţin şi apoi o să mă pot întoarce liniştită la pistolul de acasă. Am ridicat un picior de la pământ. M-am împins în celălalt şi... am căzut. Scurt, ca un pietroi rostogolit în grabă de o mână de copil pus pe răutăţi. Tata s-a aplecat, a pus bicicleta înapoi pe două roţi, a ţinut-o de şa, a îndreptat-o cu faţa către capătul aleii, ăla dinspre lac. Nici urmă de arici. Doar un păun ţipa de nebun după vreo femelă bezmetică. Mi-era frică. Senzaţia aia că îţi fuge pământul de sub picioare, că totul se mişcă haotic sub tine, că asfaltul te trage când în dreapta, când în stânga, că omul mare din spare îţi strigă uită-te înainte, doar înainte, de parcă ai fi fost un pui de Orfeu stângaci şi neascultător!

La un moment dat, am simţit cum nimic din ceea ce mi se întâmplă nu mai poate fi oprit. Eu eram acolo, singură, făr' de arici şi făr' de pistol, lacul din faţă se apropia din ce în ce mai mult, pată mare şi străvezie lăbărţându-se cu nesimţire pe tot orizontul. Şi tata care fugea, fugea. Îi simţeam respiraţia în ceafă, sunetul paşilor grăbiţi, gâfâitul omului trecut de patruzeci de ani neobişnuit să mai alerge, uită-te înainte, doar înainte! Şi dintr-o dată mirosul de iarbă udă şi de pământ reavăn. Cu faţa aproape de asfalt, ascultam strigătul disperat al păunului. În spate, tata. Căzuse şi el. În genunchi. Tata îşi rupsese pantalonii. Cei albi, de in, aduşi probabil tot din Germania, odată cu bicicleta şi pistolul. Dacă aş fi avut pistolul la mine, probabil că tata l-ar fi luat şi ar fi tras cu o ventuză după păunul neghiob, să vadă şi el cum e să te simţi alergat, obosit, cum e să nu ştii când şi dacă vei mai putea avea o pereche de pantaloni de in, când şi dacă vei mai putea pleca vreodată în Germania sau altundeva. Tata a aruncat pantalonii. Eu nu am învăţat să merg pe bicicletă. Apoi au dispărut aricii. Bucureşti, anii '80.