Nu ştiu câte calităţi oi avea eu ca mamă (o să văd probabil peste câţiva ani ce am sădit şi cu ce mă voi alege), dar ştiu că una am. Nu dezamăgesc, mai ales dacă am promis. Cu alte cuvinte, tind să sper că sunt genul de persoană parolistă. În consecinţă, chiar dacă am clipele mele de rătăcire în care ajung să bufnesc şi să trosnesc spre disperarea tuturor (da, sunt şi eu om şi momentele alea de ceas care nu sună, copil care întârzie, apă caldă care se opreşte, mâncare care se termină, autobuz care nu vine sau pantofi care se rup mă scot uneori din minţi), chiar şi aşa nu suport să-mi încalc cuvântul. Apropo, dacă vreţi să ne certăm vreodată să ştiţi că asta e calea: câştigaţi-mi încrederea şi apoi lăsaţi-mă baltă, când mi-e lumea mai dragă şi aţi terminat-o cu mine!

Anul ăsta, i-am promis Anei de ziua ei o petrecere la ţară, cu prietenii şi o alta cu colegii de şcoală. Din păcate, munca la radio m-a făcut să ignor complet faptul că de Rusalii tot românul care se respectă are liber şi deci urmează un weekend prelungit. Așa că am fixat petrecerea exact sâmbăta asta care urmează, la un loc de joacă. Şi am plătit avansul. Şi am dat invitaţiile. Şi am început să primesc telefoane. Că al meu nu vine, că nici al meu nu poate, că noi plecăm, că noi trimitem plodul la bunici. În concluzie, am aflat că rămân eu, soţul, sărbătorita şi... tataaam, doi invitaţi. No good! Aşa că, pune-te Ioană şi găseşte o soluţie. Una rapidă şi care să mulţumească pe toată lumea. Mă rog, pe toată lumea cu excepţia mea, că eu deja nu mai contam.

Sun la locul de joacă. Explic, implor, mă plâng. Haideţi să încercăm să o mutăm joi, zice nenea de acolo. Scriu mailuri părinţilor. Băi, joi puteţi? Majoritatea da, mai puţin exact cei doi care ar fi venit sâmbătă. Şi care, săracii, se pregătiseră deja şi psihic, şi emoţional, şi cu cadouri. Mai mult, cei doi erau şi cei mai buni prieteni ai Anei. Sun copilul din dotare. La capătul firului, plânsete şi jale mare! Nu-mi fac ziua fără ăia doi! Păi, măi Ana, alt weekend nu mai avem liber. Ba lucrez eu, ba e înainte de operaţie, ba imediat după. Totuşi, nici nu-mi vine să sponsorizez o petrecere cu doar trei copii, în condiţiile în care am antamat-o pentru vreo cincisprezece. Cu tort, mâncare, sucuri şi animator mulatru cu ritm în sânge şi dreadlocks în cap. Şi pentru care am ajuns să-mi schimb şi tura la radio şi programul bonei şi cel al soţului (pentru petrecere, nu pentru animator, la ce vă gândiţi şi voi?!)

Dar, după cum v-am spus, promisiunea e promisiune şi basta. Aşa m-a învăţat pe mine mama, fără să se aştepte probabil că eu, conştiincioasă, voi lua ad litteram sfaturile ei şi mă voi da peste cap de nebună să nu dezamăgesc copilărimea din clasă. Inclusiv pe cei doi copii care nu pot veni la party-ul de mâine, deşi ar fi putut veni la cel iniţial. Aşa că am ajuns să fac şi o a treia petrecere. Pentru ei doi, pe care îi aşteptăm sâmbătă, la noi acasă, unde se va lăsa cu pizza şi prăjituri.

Mă gândesc că acum ar fi momentul să-mi fac un carneţel cu toate aceste hei rupisme mămiceşti ca să i le pot scoate pe ochi Anei când o fi mare. Cum o văd că o ia pe arătură, cum scot carneţelul şi zbang cu el după ceafă! Beeeei, îţi aduci aminte când ai făcut nouă ani şi ţi-am făcut trei petreceri? Şi ei o să i se fâlfâie. Noroc că se bucură acum. Chiar foarte tare. Şi eu mă bucur. Deşi, într-un fel, aştept ziua de duminică. Să stau.