Sun la interfon o dată, scurt. Uşa se deschide şi ne trezim într-un hol mare, aerisit, cu pereţii vopsiţi într-un albastru pal ca un cer de iunie. Gresia proaspăt spălată împrăştie în jur un miros floral, uşor chimic, fără însă să fie în vreun fel supărător. Miroase a Carrefour la prima oră, îmi zic, şi o trag încet spre mine. Se uită neliniştită în jur, ocheşte un scaun roşu cu spătar dintr-un rând de scaune roşii aliniate cuminţi în dreptul geamului şi se repede spre el, ocupându-l cu un aer de satisfacţie. Un vraf de reviste stau alandala pe o măsuţă. Aş bea o cafea, îmi zic, şi fără să vreau mă surprind citind peste umărul doamnei din faţa mea, de la coadă. O reţetă de tartă cu praz! Aşadar, se cumpără patru fire mai groase de praz, un pumn de măsline, sare, vin şi încă ceva, doar că doamna a plecat spre cabinet şi m-a lăsat plutind în ignoranţă. Copila se foşcăie pe scaun şi încearcă să-şi facă de lucru cu frunzele lucioase ale unui ficus. Încă două persoane şi vine rândul nostru. De explicat, i-am explicat. I-am spus exact cum o să fie, ce o să simtă. Respir adânc şi simt ca o pungă de aer pe care cineva a vărsat-o dintr-o dată la mine în creier. Mă scotocesc prin buzunar şi scot de acolo hârtia. O despăturesc cu un zgomot care-l trezeşte pe un bătrân aţipit pe scaun, cu bărbia proptită parcă de o creangă de ficus. Tresare, se freacă la ochi, se uită pe panou şi la biletul din mână şi mormăie somnoros: s-a ajuns la numărul 130. Eu am 132. Şi închide iar ochii, lăsând să-i scape un plescăit de mulţumire. 

O uşă se deschide şi în pragul ei se lăţeşte un zâmbet care pare că umple toată încăperea. Mă uit pierdută în gura aceea cu buze roşii pe care citesc invitaţia de a pofti înăuntru. Întind mâna şi o mână mică se aşează cuminte într-a mea, păstrând încă în palmă netezimea frunzei de ficus. Arăt hârtiile. Mă uit admirativ când la buzele roşii, când la unghiile lungi, perfecte şi asortate cu gura. Are un scris mărunt, ca de copil, cu linii rotunjite şi puncte îngroşate şi-şi muşcă încetişor buza de jos atunci când stă aplecată deasupra dosarului. Se ridică de pe scaun şi o cheamă pe Ana lângă ea, pe o canapea bleu la fel ca cerul şi pereţii. Îi ia mâna, o mângâie absent şi unghiile lungi par a face nişte arabescuri pe pielea copilei. Deocamdată stă cuminte. Se concentrează la un ecran pe care dansează un michimaus. Un garou. O bucaţică de vată. Michimausul tocmai ce-a fost pălit în moalele capului cu o tigaie. Acum fuge în jurul mesei cu un rest de omletă care i se scurge pe urechea bleagă. Un ah aproape suspinat şi gura roşie umple din nou camera cu zâmbetul ei. "Asta e tot! Lăsaţi o adresă de mail şi-n câteva ore vă trimit rezultatele. Totul este decontat, nicio problemă!"

În hol, bătrânul a dispărut. Doar frunza de ficus pare că mai păstrează încă o urmă de bărbie. Pe măsuţă, o revistă deschisă în vârf de teanc. Arunc un ochi înainte să ies în aerul albastru, de iunie: două-trei felii de lămâie, apă, câteva boabe de piper şi două, trei frunze de dafin. Se pune totul la fiert şi când prazul se înmoaie... O mână mică mă trage spre ieşire. Hai, mama, acasă! Am scăpat de analize!

Şi acum vine momentul. Unicul, extraordinarul, mirobolantul moment  în care eu, cetăţeanul, trebuie să mă trezesc. Să-mi dau două palme, un şut în fund şi să merg mai departe. Mai departe decât timpul pierdut azi în cabinetul medicului de familie pentru o trimitere; mai departe decât 'jde miile de telefoane inutile în care mi se spune că nu mai sunt fonduri şi că oricum casa de asigurări la care e medicul fetei nu trimite fonduri şi că dacă trimite sunt puţine şi se termină şi eu ce fac, cucoană, păi plătiţi analizele că e mai simplu. Mai departe aşadar decât visul meu cu hol albastru, buze roşii şi un strop de normalitate. Sigur, altfel pot face oricând o mâncare de praz cu măsline.