Prima dată avea o lună. Boţ de carne adormit şi inert, ascuns sub o pătură roz, ca unic accesoriu menit să-i trădeze sexul. La prima bubuitură, ne-am ascuns sub un pom înalt şi bătrân, cu crengi ce se loveau disperate în bătaia vântului. O picătură mare cât nasul ei i-a aterizat direct în mijlocul frunţii, sculând din amorţeală un creieraş învăluit cu somnul. O picătură încălzită de vară, netrebnică şi neavenită. Şi apoi plânsetul neconsolat care ne-a făcut pe amândoi să ţâşnim de sub crengile copacului pentru a începe o cursa contra picături spre casă. Pe drum mi-am pierdut pantofii care, plini de apă, au rămas vreo doi metri în spatele meu. Sfâşiată între instinctul matern ce-mi spunea să merg înainte şi cel femeiesc care-mi ţipa să nu-mi las bunătate de pantofi în baltă, am luat mâinile de pe căruţ şi mi-am pescuit încălţările din apă, timp în care am încredinţat copilul tatălui. Şi apa curgea din cer şi copilul plângea jilav şi neconsolat şi nişte ţigani într-o căruţă plină de fiare vechi se opriseră în drum să se uite la doi nebuni care fugeau prin ploaie ca şi cum sfârşitul lumii venea de undeva de sus şi urma să-i lase desculţi şi făr'de copil. Eram părinţi doar de o lună, ce ştiam noi!

La a doua furtună avea doi ani. O pală de vânt a măturat cu totul terasa, a răsturnat scaunele şi a deşertat peste noi toată ploaia strânsă în copertină. Zece minute de cer negru şi apă răsturnată din cer. Şi apoi, linişte şi abur. Şi bălţi. Multe bălţi cu apă călâie. Şi un picioruş. La început încălţat într-o sanda din care nişte degete grăsune încercau disperate să ajungă la ploaie. Scoate-le, i-am zis. A tras de ele, le-a aruncat cât colo şi  toată strada a răsunat apoi doar de zgomotul tropotit al unor tălpi minuscule, afundându-se în apă şi noroi.

Când avea patru ani, avea şi cizme de cauciuc. Pândeam ploaia pe geam, căutam norii pe cer şi aşteptam cu sufletul la gură să bubuie a furtună. Şi când în sfârşit venea, puneam cizmele şi fugeam pe stradă, aşteptând să se umple găurile din asfalt cu apă stropită şi împrăştiată apoi în toate părţile.

Într-o zi când încă nu era copil de şcoală, ploaia ne-a prins în parc. La început un strop. Şi încă unul. Şi deodată, ca şi cum cineva sus, în cer, căra apă cu ligheanul, ne-am trezit cu nori întregi turnaţi în cap, pe nerespirate. Să fugim, să ne adăpostim, să ajungem acasă! Dar ea s-a oprit şi a rămas aşa, cu gura căscată şi ochii lipiţi de cer, aşteptând parcă să vadă ce se mai pune la cale, acolo sus. Şi atunci m-am oprit şi am luat-o de mână şi am tras-o pe stradă, acolo unde toate maşinile şi oamenii şi păsările încremeniseră şi am dansat şi am strigat cât am putut de tare să se audă până-n capăt de lume! Şi ea încă îşi aduce aminte de ziua aia!

Când a început ieri să plouă, ar mai fi stat afară, la joacă. Se vedea pe ea cum tremură de emoţia a ceea ce va să vină. A nevăzutului care se simte doar în căldura din jur, în întunericul de sus, în zarva din pomi, în fâlfâitul de aripi din preajmă. Hai, tu Ană, acasă, nu vezi că vine ploaia? Las' să vie, părea că zice, în timp ce picuri mari cădeau ca seceraţi, în stânga şi-n dreapta. Să fugiiiim, mama, să fugiiim! Şi am fugit şi am ajuns acasă. Şi cum tot cerul se îmbufna la uşa noastră şi cum norii dădeau pe dinafară şi cum ea nu e uşor de băgat în casă, am strâns-o tare lângă mine şi i-am şoptit: vrei să alergi în ploaie? Şi dintr-o dată tot aerul a mirosit a fericire. Şi râsul ei, râsul ăla care mă topeşte, care mă desface în bucăţi ca să mă întregească iarăşi şi iarăşi, de fiecare dată mai bună şi mai pentru ea. Ieri, a plouat frumos în familia noastră. A plouat cu soare.

Zi ploioasă, Boston -- pictură de Childe Hassam, 1885