Fuse şi se duse. Vacanţa, căci despre ea e vorba. Despre ea şi despre mine. Mă rog, despre noi, căci eu am încetat să mai fiu mine de vreo nouă ani încoace. Că doar nu degeaba îmi tot spune fii-mea că noi două trebuie să facem totul împreună ca cele mai bune prietene. 

Aşadar, cele mai bune prietene au avut două săptămâni de timp împreună. Ce au făcut cu el? De obicei, îl luam cu noi şi fugeam. De vreo câţiva ani încoace, noi nu avem zile libere. Toate sunt strânse cu grijă, puse în grămăjoare ordonate, băgate în valize şi folosite apoi ba la munte, ba în Grecia, ba în vreo escapadă la Roma sau Viena, ba desfăşurate pe kilometri întregi de mers cu maşina până-n Olanda sau Italia. 

Dar iarna asta ne-a prins fără planuri. Doar cu un pic mai multă oboseală ca de obicei. Pe toţi trei. Dovadă că-n primele două zile, am ales, fiecare în parte, fără să ne sfătuim între noi, să lăsăm timpul să treacă pur şi simplu. Aşa că Ana se trezea dimineţile după ora zece, iar eu, cu ruşine v-o spun, mă sculam după prânz. Dragi mămici de copii mici, să ştiţi că simt deja cum vreţi să mă strângeţi de gât pentru ceea ce tocmai v-am povestit. Va veni şi timpul vostru. Ana are nouă ani şi jumătate, aşa că faceţi un calcul şi vedeţi cât mai aveţi de aşteptat. Bun, ok, am înţeles din privirile voastre că mai bine trec peste partea în care vă povestesc cum am dormit, mâncat, citit, uitat la filme înainte să mâncăm iarăşi şi să ne uităm la filme.

Anul ăsta, Moşul i-a adus tabletă. Da, a cedat nervos şi a acceptat să se conformeze nevoilor actualei generaţii. Mă rog, nevoilor e un fel de a spune. Mai corect ar fi modei. Totuşi, există şi un preţ. Are voie cu tableta doar în weekend şi în zilele libere şi doar după ce face un modul la italiană. Pe asta nu o ştiaţi, aşa-i? Povestea a început acum un an şi ceva, înainte să mergem la Roma. S-a apucat consortul să înveţe de unul singur italiană cu un program pe calculator. A cooptat şi copila şi de atunci, buchisesc amândoi în timpul liber. So, cine vrea tabletă, bagă şi un pic de italiană. Adică vreo cinci, zece minute. Şi din păcate, există şi un program care o verifică. Culmea e că italiană a vrut ea să înveţe (pe vremea aia nu avea tabletă), noi am dat-o doar la engleză şi mai nou, la franceză. Măcar una să se prindă!

Trecând peste magia sărbătorilor cu sarmalele aferente şi kilogramele în plus, ajungem şi la partea interesantă a poveştii mele. Cea în care Ana, proaspăt sculată după petrecerea de Revelion, mă fixează cu o privire de căţeluş abandonat în zăpadă şi mă întreabă: noi ce mai facem special în zilele astea libere de ne-au rămas? Păi, ia să vedem, zic eu, ce am făcut în ultimele zece zile: te-am dus la Vocea României pe platou, am fost în Regatul lui Moş Crăciun de te-ai dat în toate drăcoveniile alea, apoi a venit Crăciunul cu caduri şi dulciuri, am fost în vizită la bunici, apoi la prietena ta, am primit în vizită doar oameni cu copii, am fost la petrecerea de Moş de la bunică-ta de la serviciu, te-am dus la coafor de ţi-a împletit tanti de acolo părul într-un mare stil, te-am dus la săniuş, te-am dus şi la o super petrecere de Revelion unde am stat până la şase dimineaţa şi unde ai preferat să dansezi cu noi, ăştia marii, decât să stai cu cei mici. Şi unde, te rog să notezi, ai avut la dispoziţie şi un bichon de şapte luni numai bun de drăgălit.  Deci, ce mai vrei, măi fată? Privirea ei de căţeluş persistă.

- Nu am plecat şi noi, măcar un pic, din Bucureşti.

- OK, zic, mâine dimineaţă, când ne trezim, ne ducem la gară, ne urcăm în tren, mergem la Predeal, schiezi două ore şi ne întoarcem spre seară. Mulţumită? 

Poate multora dintre voi o astfel de ieşire neprogramată, de doar câteva ore, între două trenuri (care nu costă puţin, 120 de lei dus-întors pentru amândouă) li se poate părea ca făcând parte din categoria mai mare daraua decât ocaua. Dar, credeţi-mă, pentru un copil o astfel de rupere de ritm, de eveniment neaşteptat, face toţi banii. Mai ales dacă sunteţi genul de părinţi control freak, cum sunt eu. Cu atât mai mult o să fie genul de amintire pe care o veţi păstra mult timp cu voi. Şi nu ştiu de ce, dar parcă în astfel de momente, când totul pare o nebunie, lucrurile se aşează şi tind să iasă perfect. Aşadar, după ce am aruncat o privire pe mersul trenurilor la ora unsprezece seara, a doua zi, înarmate cu un rucsac cu apă, cască şi ochelari de schi, două mandarine şi nişte napolitane, am ieşit din casă la nouă dimineaţa, ne-am dus la metrou şi de acolo la gară. La zece eram în tren, la douăsprezece şi jumătate pe pârtie, la Predeal, unde contrar prognozei meteo, era soare şi cald. Şi da, plin. Dar nu neapărat de schiori, ci mai degrabă de diverşi cetăţeni şi cetăţene care luaseră cu asalt barurile, chioşcurile şi săniile într-o mare de urlete şi chiote. Ceea ce nu ne-a deranjat defel. Abia când ne-am intersectat cu ei la restaurant unde a fost cu listă de aşteptare, atât era de aglomerat şi mai rău, în gară, unde coada la casa de bilete se întindea până pe peron, abia atunci am regretat mulţimea. Din cauza căreia, by the way, am pierdut şi trenul. No problem, l-am luat pe următorul, fără loc, pentru că nu mai aveau. Aşa că, după ce ne-am mutat dintr-un vagon în altul, am sfârşit prin a găsi două locuri libere, ne-am aşezat şi am adormit buştean până la Bucureşti.

M-am bucurat imens să văd că Ana, aşa mică şi dependentă de mine cum se crede ea, e absolut pe picioarele ei când e vorba de lucruri neprevăzute. Nu are probleme dacă îi schimbi programul, se bucură să încerce experienţe noi (doamne, eu nu eram deloc aşa!), e învăţată să meargă mult pe jos, cu metroul, cu trenul, îşi cară singură lucrurile şi are grijă de ele, dar mai ales, a învăţat în toţi anii ăştia de când călătorim prin lume cu ea că există situaţii neprevăzute şi că există soluţii. S-a apucat să se uite singură când e următorul tren atunci când a înţeles că l-am pierdut pe primul, nu a comentat în niciun fel când i-am spus că e posibil să mergem până la Bucureşti, în picioare, se descurcă fără probleme să găsească singură toalete şi nu are nevoie de ajutor şi mai ales, mănâncă aproape orice şi oriunde (aici da, seamănă cu mine). Şi toate astea contează enorm, mai ales când vrei să faci astfel de ieşiri unde distracţia e aventura în sine şi nu comfortul.

Şi pentru că tot vorbesc despre cât de mare a crescut copila mea, ţin să vă spun că în vacanţa asta am mai bifat un capitol. Am lăsat-o singură la film, cu o prietena. Adică, le-am dus la cinema, la mall, le-am luat bilete şi le-am dat drumul în sală singure. Şi-au luat chiar şi o pungă cu floricele din banii lor de buzunar. Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, nu ştiu dacă voi repeta în curând experienţa, dar ele erau atât de mândre şi de fericite să se simtă pe picioarele lor, iar noi- eu cu cealaltă mamă- atât de fericite să scăpăm o oră şi jumătate la shopping, printre reduceri, că a ieşit o după-amiază minunată. Asta după ce dimineaţă am fost la săniuş, iar seara în vizită. Toate astea într-o singură zi. Ultima de vacanţă.

vacanţă şi atât

Dar de-acuş s-a isprăvit, vorba poetului. De dimineaţă, a sunat ceasul la o oră indecentă. L-am ignorat. Şi uite aşa, Ana a ajuns în prima zi de şcoală cu o oră mai târziu. Asta ca să nu treacă o zi fără nimic special.