Stau lipită de gardul şcolii aşa cum mi-a cerut Ana. Să stai acolo, să te văd, să nu te pierd printre alţi părinţi! Aşa că mă apuc cu mâinile de două bare din gard şi urmăresc cu privirea feţele copiilor care ies din şcoală. Deodată, de partea cealaltă a gardului, un puşti. Are în mână o jucărie şi încearcă să-şi înghesuie în pumnul strâns o castană culeasă de pe jos. Şi-a lăsat ghiozdanul pe un petec de asfalt şi acum, cu mâna rămasă liberă, se agaţă şi el de o bară. Ajunge cu privirea la nivelul ochilor mei. Mă fixează preţ de câteva secunde şi apoi începe:
– Şi...cum mai e pe la tine pe acasă?

Rămân uşor descumpănită înainte să intru repede în jocul inventat acolo, între două bare, un gard şi o castană.
– E în regulă, zic. Nimic nou. La tine?

Cade un pic pe gânduri, îşi dă cu limba peste buze şi cu un aer de om mare continuă.
– M-am mutat. De curând. Acum e mai bine. Am două băi, trei paturi şi... fii atentă ce am eu, două sufragerii!

Mă prefac extrem de uimită.
– Serios? E fantastic. E prima dată când aud pe cineva că are două sufragerii. Dar ce faci cu două?

Scapă castana din mână, se dă jos de pe gard dintr-o săritură, o culege repede de pe jos şi continuă.
– Păăăi, aşa am eu. Ştii, zici că nici nu e casă la mine. E ca la hotel.

Caută cu privirea pe deasupra capului meu.
– Unde o fi mămica mea?
– Stai liniştit, vine ea. Ai ieşit mai devreme de la ore. De-aia întârzie.
– Oricum, eu îl aştept şi pe fratele meu. E într-a treia. Eu sunt a doua. Hai că-l văd, mai vorbim dacă te mai găsesc aici!


Şi pleacă. Rămân lipită de gard şi mă întreb câţi dintre noi suntem atât de dornici de a vorbi şi nu avem cu cine. Sau poate avem, dar nu avem timp să vorbim cât am avea nevoie. Sau nu avem răbdare să ascultăm. Sigur că în timp ce puştiul de la gard îmi povestea vrute şi nevrute despre casa şi familia lui ajunsesem să mă întreb dacă el ştie că nu e bine să intri în vorbă cu necunoscuţi. Pentru o secundă chiar mă gândisem să-i spun, dar apoi am zis că nu e nici momentul şi poate nici treaba mea să bag spaima într-un copil lipit de un gard. Un copil ce probabil ţinea în el de ore bune multe lucruri nevorbite.

Îmi aduc aminte când mergeam cu Ana la logoped în dorinţa de a-l obţine pe r şi de a mai domoli debitul care şi astăzi o face să înghită silabe şi sfârşituri de cuvinte. Şi ştiu când am fost întrebată dacă atunci când vorbeşte, mă aşez jos şi o ascult pe îndelete. Că poate simte că trebuie să se grăbească să spună repede ce are de spus pentru că toată lumea din jurul ei e pe fugă. Mă gândesc că şi Ana are tendinţa să monopolizeze discuţia atunci când se găseşte cu mai multă lume, fie ea de vârsta ei sau de vârstă adultă. Dar dacă copiii din ziua de azi nu sunt neapărat nevorbiţi, ci mai degrabă li se permită să vorbească şi să spună ce au de spus când vor, cum vor şi cât vor? Îmi aduc aminte de ce spunea o profesoară cu care am discutat de curând: generaţia actuală nu ştie să aştepte, nu are răbdare ca lucrurile să se întâmple, vrea totul repede şi acum. Şi nici nu prea mai ştie să trăiască în comunitate, să accepte reguli.

Mă gândesc iar la puştiul cu cele două sufragerii. Pentru o clipă mintea mi-o ia pe cărările bătătorite de adult şi mă surprind întrebându-mă unde doamne-iartă-mă or fi găsit părinţii lui un apartament cu două băi, în zonă? Şi oare cât or fi dat pe el? Cu mâna pe cele două bare de care mă ţin ca şi cum rotaţia pământului ar risca să mă dea jos, îl caut din priviri. O fi venit maică-sa după el? O fi având şi el cu cine să vorbească şi să povestească? Şi oare chiar are două sufragerii?

O văd pe Ana. O iau de mână şi-n drum spre casă îi povestesc şi ei despre băieţelul de la gard. Mă gândesc că poate ar fi momentul să-i aduc aminte că nu e în regulă să intre în vorbă cu străinii. Sau poate mai bine să tac şi să o las pe ea să vorbească pe săturate. În loc de asta, mă trezesc spunându-i cu totul altceva.
– Auzi, te rog eu frumos, când vorbeşti cu un om mare care nu e nici rudă, nici prieten apropiat de-al nostru, să nu-l iei la per tu, bine? Să nu uiţi asta, e important!