Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Presupun că aţi observat și voi asta: noi, românii, nu greşim niciodată. Sau cel puţin n-o spunem vreodată. Și cu siguranţă nu ne cerem vreodată scuze pentru vreo greşeală. La urma urmei, dat fiind că n-am greşit, a ne cere scuze ar fi o dovadă intolerabilă de slăbiciune.

Partea asta o știam deja cu toţii. Însă vreau să vă împărtăşesc două tehnici de mare succes bazate pe această observaţie.

Prima tehnică se aplică în scenariul în care doriţi să-i comunicaţi cuiva că a greşit ceva – în experienţa mea funcţionează foarte bine atât în trafic cât şi la birou; cu siguranţă şi în alte contexte, dar eu numai pe astea le-am testat. Dacă începeţi prin a afirma că interlocutorul a greşit, atunci îl pierdeţi de la primele cuvinte – în mod axiomatic, el nu a greşit, deci orice urmează să spuneţi în continuare nu se aplică. Încercaţi însă invers: începeţi prin a afirma că nu a greşit – iar apoi explicaţi-i de-a dreptul în ce fel a greşit (dar fără a folosi cuvântul). De cele mai multe ori veţi rămâne surprinşi cât de deschis va accepta critica, atâta timp cât premiza este că nu a greşit (n-are-a face că în suflarea următoare îi spuneţi exact opusul).

A doua tehnică e mai greu de pus în practică, dar se aplică în scenariul în care aţi făcut o boacănă şi trebuie să ieşiţi din situaţia respectivă. E mai greu de aplicat, dar şi situaţia e mai delicată, deci merită încercată. Iar tehnica este următoarea: admiteţi că aţi greşit şi cereţi-vă scuze încă de la prima interacţiune cu persoana pe care aţi lezat-o. Știu, sună a capitulare – însă încercaţi o dată. Veţi fi surprinşi să constataţi cum toată furia pe care o anticipaţi se disipă ca prin minune. Motivul este simplu: omul nu este obişnuit ca interlocutorul să-şi admită în mod voluntar greşeala. Valul de furie pe care-l aşteptați ca reacţie la boacăna pe care tocmai aţi admis-o ar fi avut rostul să vă facă să înțelegeți că aţi greşit. Or în situaţia în care deja aţi afirmat că ați greşit – ba chiar, surpriza emisiunii, v-aţi cerut şi scuze – atunci furia nu mai are obiect. Ce sens ar avea să mai țipe?

Dacă se întâmplă să credeţi că admiterea unei greşeli şi scuzele sunt dovezi de slăbiciune, întrebaţi-vă pe cine respectaţi mai mult: pe o persoană care se fofilează tot timpul sau pe cineva care-şi admite sincer greşelile? Pe cineva care dă tot timpul vina pe alţii şi vă ascunde problemele sau pe o persoană care vine să vă anunţe imediat ce-a făcut-o de oaie? Care dintre aceşti doi oameni dă dovadă de tărie de caracter şi care este persoana mai slabă? Și, în ultimă instanţă, pe care dintre aceşti doi oameni aţi vrea să-l aveţi aproape?

Ambele tehnici funcţionează, dar amândouă sunt împotriva firii (prima e chiar împotriva logicii elementare). Totuşi încercaţi-le o dată şi vedeţi ce rezultate obţineţi; cine ştie?