Au trecut doi ani de atunci şi abia acum m-am decis să vă povestesc mai pe larg ce şi cum. Nu pentru că ar fi fost mare lucru, ci pentru că atunci când cel mic are o problemă de sănătate şi ea se rezolvă în sfârşit, preferi să o dai uitării şi nu să o rememorezi în public.

Dar astăzi mi-am adus aminte că sunt datoare cu povestea, mai ales că la momentul intervenţiei, eu nu am găsit nicăieri informaţii ajutătoare. E vorba despre frenectomia linguală şi gingivală pe care i-am făcut-o Anei acum doi ani. Frenul, cunoscut în popor ca aţa de sub limbă, este o inserţie musculară cu rol de ataşare a buzei sau a limbii. Dacă este prea scurt şi prea rigid, el poate duce la probleme (dificultăţi la supt, dificultăţi de vorbire, strungăreaţă, retragerea gingiei şi îngreunarea tratamentului ortodontic) şi atunci se cere a fi îndepărtat sau secţionat dacă anomalia se descoperă la timp.

După cum ştiţi deja, şi să-mi doresc, eu nu pot să nu mă plimb periodic cu Ana la stomatolog, având în vedere pocinogul de-l păţi în urrmă cu nişte ani. Şi, la una dintre consultaţii, am aflat că pe lângă fractura de incisiv, fii-mea este şi mândra posesoare a unei ocluzii deschise. Mai pe româneşte, dinţii frontali superiori şi inferiori nu se ating atunci când muşcă şi rămâne aşadar un spaţiu care nu ar trebui să existe în mod normal. Medicii cred că acest tip de muşcătură poate fi cauzat de obiceiuri din copilărie precum suptul degetului sau interpunerea limbii. Cum Ana nu şi-a supt degetul, hai să vedem cum e cu limba. Aha!, aud lângă mine, păi are frenul lingual scurt şi rigid, uitaţi-vă şi dumneavoastră! Nu avea rost să mă uit – ştiam deja şi eram furioasă. Foarte furioasă. Pentru că atunci când era bebeluş, pediatrul m-a trimis cu ea la ORL, să controleze exact frenul lingual. N-are nimic, fiţi serioasă, suge bine, lăsaţi copilul în pace! Şi l-am lăsat. Dar parcă stătea cu limba între dinţi. Hai să întreb şi-un alt pediatru. Şi am întrebat şi iar m-a trimis acasă. Când m-am dus pentru polipi, am zis să întreb iar de fren şi din nou mi-au zis că nu e nicio problemă. Dar că uite, îl secţionează un pic în timpul operaţiei! Numai că a fost atât de puţin că s-a vindecat şi practic a rămas la fel. Şi Ana creştea şi parcă, parcă nu reuşea să scoată limba cu uşurinţă şi parcă nici r-ul nu se lăsa spus şi chiar şi pronunţia ei era mai bizară. La cinci ani, am fost la Grigore Alexandrescu chitită să-i operez frenul ăla pe răspunderea mea. Doar că ORL-istul mi-a spus că la vârsta asta frenul este vascularizat şi riscul de hemoragie e atât de mare că el nu se bagă.

Aşa încât, atunci când medicul ortodont mi-a explicat că trebuie făcută frenectomie şi scos frenul sublingual, am avut senzaţia că se prăbuşeşte tavanul pe mine. Mi se părea că urmează o operaţie cu risc major şi nu pricepeam de ce doctorul ăla stomatolog mi-o prezintă ca pe ceva absolut insignifiant. Pentru că de fapt, a fost relativ simplu. Cel mai greu mi-a fost să mă decid unde să mă duc. La momentul discuţiei de acum doi ani, Ana era înscrisă la dr. Manuela Popescu de la Facultatea de ortodonţie de pe strada Eforie. O persoană tânără, dinamică, directă, pe alocuri dură (dar nu cu copilul, ci cu mine; cu Ana s-a purtat absolut jos pălăria), dar am un feeling că ştie foarte bine meserie. Chiar dacă eu sunt o mamă incomodă care nu se lasă dată afară din cabinet, care nu pleacă până nu a înţeles bine toate răspunsurile, care nu se grăbeşte să ia decizii, doctoriţa asta mi-a câştigat încrederea. Despre frenectomie, mi-a răspuns la toate întrebările şi ea a fost cea care m-a îndrumat mai departe. Adică nu doar că mi-a explicat de ce e necesară (în lipsa ei, tratamentul ortodontic de care Ana are clar nevoie ar eşua; în plus, în timp, frenurile gingivale scurte trag practic gingia de pe dinţi), dar mi-a spus clar unde şi la cine să mă duc. La Clinica de chirurgie oro- maxilo- facială de pe strada Plevnei, la profesor Alexandru Bucur.
– Ştiţi, eu nu vreau să fie neapărat un profesor faimos, ci un om blând, că Ana a trecut prin multe cu dinţii ăştia şi eu la fel şi am nevoie să pot comunica uşor cu doctorul!
– Staţi liniştită, îmi zice dr. Manuela Popescu, profesorul Bucur doar o să o vadă, nu o să o opereze el. O să vi-l dea pe Octavian Dincă şi el este exact ce aveţi nevoie. Şi vă rog să nu amânaţi.

Când am plecat din cabinetul ortodontului, aveam capul plin de întrebări, pulsul mărit şi un copil de mână care mă întreba din două în două minute ce o să păţesc iarăşi, mama? În plus, urma să plecăm în vacanţă peste o lună şi nu-mi dădeam seama cât va dura recuperarea. Am început să caut ca disperata informaţii pe net. În româneşte nu am găsit mai nimic. Pe situri străine tot citeam de dureri crunte post-operatorii. Până la urmă, noroc cu facebook-ul unde mi-am regăsit un fost coleg de liceu ce ajunsese chirurg exact la Clinica de pe Plevnei. I-am scris, i-am povestit şi cred că i-am părut cel puţin nevrotică pentru că mă agitam atât de tare pentru un fleac din punctul de vedere al unuia care se luptă zilnic să salveze vieţi.

În următoarele zile am fost la profesorul Bucur să stabilim ce şi cum. Are cabinetul exact în clinică şi trebuie să vă înarmaţi cu răbdare pentru că se stă mult la coadă. Practic, toate deciziile (programări, externări, internări) trebuie să treacă prin mâna lui. După vreo oră şi ceva de stat la coadă, hop şi eu cu copilul. În cabinet, era şi Octavian Dincă, asistentul lui Bucur, un medic relativ tânăr care te priveşte direct în ochi atunci când te salută, care a glumit din prima cu Ana şi pe mâna căruia am ajuns să fim după o formalitate de consultaţie din partea lui Bucur.

Deşi banală ca şi grad de dificultate, frenectomia urma să se facă cu anestezie generală, pe venă şi cu internare de o zi. Asta este procedura standard. Recunosc că mi s-a făcut frică atunci când am auzit de anestezie, așa că am purces să bat iarăşi netul să văd dacă în cabinete sau clinici particulare nu se poate cu inhalosedare. Cred că două nopţi mi le-am petrecut citind, vorbind cu prieteni stomatologi, întrebând în stânga şi-n dreapta, doar-doar găsesc o variantă mai puţin complicată. Până la urmă am decis să rămân pe mâna celor de la Plevnei, pentru că mi s-a părut că în caz de ceva neprevăzut sunt cei mai în măsură să intervină.


Primul pas înainte de operaţie, analizele. Ana este foarte cooperantă la doctor. Asta nu înseamnă că nu îi e frică sau nu plânge, dar îşi acceptă cu stoicism soarta şi nu se dă în spectacol. Cu analizele în braţe, cu trimiterea de la ortodont, cu cea de la medicul de familie, cu copie după certificatul de naştere, cu adeverinţa de salariat, ne-am prezentat într-o dimineaţă la clinică pentru formalităţile de internare, urmând ca a doua zi de dimineaţă pe la ora 7 să venim pregătite de cuţit.

Am avut un super noroc pentru că ne-au găsit o rezervă liberă la momentul acela şi ziua petrecută în spital am putut să stăm toţi trei, împreună, fără alţi bolnavi în jur. Şi nu, nu a fost nevoie să scot nimic pentru asta. Doar am rugat frumos dacă se poate. Şi s-a putut.

Am ajuns la spital pe la 6:45, am schimbat-o pe Ana într-o pijama cu bluză cu nasturi în faţă (să poată fi monitorizată cardiac după anestezie) şi am aşteptat. După vreo oră, a venit o doamnă doctor anestezist tânără şi zâmbitoare care a încercat să mă liniştească, explicându-mi că este o sedare uşoară, ceea ce nu a avut darul să mă calmeze prea tare. La vreo zece minute după ce a plecat anestezista, a venit asistenta şefă de pe TI, cea care urma practic să o preia pe Ana şi să o pregătească pentru operaţie. Îmi pare rău, rău de tot că nu am întrebat cum o cheamă. Pentru că femeia asta merită toate mulţumirile mele. A fost absolut extraordinară. Şi nu, nu i-am dat nimic. Nimic, aţi auzit bine. În primul rând, când a venit după noi, a intrat în rezervă cu un zâmbet de ziceai că vine să ne ducă la o petrecere. Era veselă şi a reuşit să o facă şi pe Ana să zâmbească. Apoi nici nu s-a pus problema să nu mă lase şi pe mine să rămân lângă cea mică până a început să-şi facă anestezia efectul. Şi mai ales, a stat şi mi-a explicat şi mie şi Anei fiecare pas care urma, spunând clar de la început: uite, asta doare un pic, aici o să simţi ca o ciupitură, etc. Anei i s-a pus o branulă (nici nu a simţit când i-a montat-o, mulţumesc, mulţumesc!) şi anestezicul a început să curgă pe perfuzie. Când au dus-o în sala de operaţie, era semi conştientă, aşa că nu a plâns deloc că pleacă de lângă mine.

Intervenţia a durat cu totul vreun sfert de oră. Îi spusesem doctorului că dacă tot o adoarme, să-i scoată şi un canin de se încăpăţâna să nu cadă. În timpul ăsta, asistenta mi-a explicat la ce să mă aştept când o vor aduce pe Ana din sală. Mi-a spus să nu mă sperii dacă o să-i joace pupilele în cap, dacă va spune acelaşi lucru de o sută de ori, dacă va plânge că vede triplu sau dacă va fi foarte agitată.

De agitată, nu a fost agitată. Dar cred că am avut  de o mie de ori pe minut următorul schimb de replici:
– Mamaaaa! Unde eşti?
– Aici, iubita mea.
– S-a terminat?
– Da, scumpo.
– Mamaaaa! De ce ai trei ochi?
– Ţi se pare, e de la anestezie.
– Aha. Dar mamaaaaa! Unde eşti?

... şi tot aşa, iarăşi şi iarăşi, acelaşi dialog până când am văzut cum începe să fie din nou coerentă şi redevine copilul pe care îl ştiam, iar eu mama cu doar doi ochi. În rest, arăta în regulă, cu un pansament sub limbă, cu sânge prin gură, dar cu un algocalmin injectabil într-o bucă nu părea să sufere.

Când am vorbit cu doctorul să ştiu dacă totul a fost ok, am aflat că s-a decis să-i scoată şi cele două frenuri gingivale că şi alea erau cam scurte. Aşadar, aveam acelaşi copil minus trei frenuri şi un canin într-o singură dimineaţă. După vreo oră şi ceva de stat la TI, ne-au mutat în rezervă unde urma să stăm câteva ore bune până avea timp chirurgul să o examineze şi să ne dea biletul de externare.

Odată ce am ajuns cu Ana în cameră, a fost rândul lui B. să se ocupe de ea. E important să nu fiţi singure cu cei mici. Nu pentru că nu aţi face faţă. Ci pentru că aveţi şi voi nevoie de o pauză. Eu, după stresul din ultimele două săptămâni, după nedormitul din ultima noapte, după emoţiile şi spaima din dimineaţa cu pricina, când am văzut-o pe Ana pe picioare, jucându-se cu taică-su, i-am lăsat în rezervă, mi-am luat o cafea şi o ţigară, am ieşit pe stradă, în faţa clinicii şi am plâns până am simţit că pot respira din nou.

La vreo trei ore după operaţie, a venit o infirmieră cu un aer bonom şi un castron cu supă de pui.
– Am auzit că avem un copilaş pe aici şi m-am gândit că i-o fi şi lui foame!

Ana, care e mâncăcioasă din fire şi care nu mai pusese nimic în gură de cu o seară înainte, s-a repezit ca disperata la castronul ăla, l-a dat gata cum a putut (începuse să simtă durere în gură) şi a mai cerut unul.

În sfârşit, spre ora 15:00, am reuşit să-l prind pe doctor care se pregătea să plece (vă daţi seama ce caz minor am fost noi pentru el dacă era pe punctul să uite de noi) şi să-l rog să ne dea drumul acasă. S-a uitat în gura Anei, şi-a dat ok-ul şi seara, spre 18:00 eram acasă, fericită că totul se terminase şi că puteam să ne gândim liniştite la vacanţa de la greci ce urma să începea peste zece zile.

De a doua zi de dimineaţă, Ana mea cea curajoasă a început să se văicărească de durere. Partea bună la fiică-mea este că ea nu joacă teatru. Adică dacă spune că ceva o doare, apăi chiar o doare. Zic, hai să mă uit şi eu în gură să văd cum arată rănile alea. Sub limbă, hm, era cam cum mă aşteptam. La gingia de sus, o găurică mică. Când mă uit însă în partea de jos, să mi se facă rău! Ditamai craterul. Efectiv, în locul unde gingia e prinsă cu aţa aia de-i zice fren, era un găuroi oribil şi dureros. Am luat-o pe sus şi m-am dus direct la Manuela Popescu, la Clinica de ortodonţie, să-mi spună ce să fac. Mi-a dat un gel gingival cu efect analgezic şi a fost mai suportabil.

Ce vreau să vă spun este că deşi mi s-a spus de către toţi doctorii cu care am vorbit că nu vor fi dureri post operatorii, ci doar o uşoară jenă ce va dura maxim o săptămână, la Ana durerile au fost destul de puternice şi au durat mult. În primele două, trei zile, a mâncat mai mult pasat, fără citrice, roşii sau alte alimente acide. Şi a fost nevoie de Nurofen pentru a face durerea suportabilă. Apoi, lucrurile au început să se amelioreze şi abia peste vreo două săptămâni era totul ok, chiar dacă rănile s-au vindecat în vreo lună.

Să vorbim acum, pe scurt, şi despre beneficiile unei astfel de intervenţii. Din punctul de vedere al ortodontului, un fren scurt şi rigid cum era cel al Anei ar fi îngreunat montarea aparatului dentar fix. Precizez că un astfel de aparat nu este făcut pentru rezolvarea acelei ocluzii deschise despre care vă povesteam la început, ci pentru îndreptarea dinţilor. La Ana cazul e mai complicat, pentru că un astfel de aparat ar pune presiune pe dinţii lezaţi şi deci noi încă amânăm procedura. Dar, că tot vorbeam de ocluzie, noi am rezolvat-o foarte bine cu un trainer ortodontic. Este un aparat din silicon făcut să relaxeze musculatura şi despre care găsiţi multe informaţii pe net. Vreau să vă spun că la noi a funcţionat după un an de purtare (în fiecare noapte şi două ore în timpul zilei) şi că a costat 300 la Facultatea de ortodonţie de la Eforie, la dna doctor Manuela Popescu. Am văzut că în cabinete particulare poate ajunge şi la 1000 lei. A povestit şi Alexandra despre el şi ea l-a găsit la un preţ chiar bun.

Revenind la frenectomie, eu am sperat sincer că după operaţie se va schimba ceva în pronunţia Anei. În sensul că se va auzi un r mai clar, că rostirea va fi mai deschisă. Ei bine, operaţia nu a avut nicio urmare pe partea asta. Mai mult, nici măcar limba nu mi se pare că ar fi mai mobilă. Ştiu că la vreo lună, două, după frenectomie, am constatat că rănile se cicatrizaseră frumos şi cel puţin sub limbă, nici nu ziceai că cineva ar fi tăiat ceva. Ortodontul însă părea mulţumit de rezultat, aşa că sper că nu am chinuit copilul degeaba.

Şi pentru că majoritatea poveştile despre spitale implică şi un rând, două despre plicuri, ei bine, surpriză totală: în clinica asta nimeni nu a avut nevoie de plic. Doctorul Dincă mai să mă ia de ciuf şi să mă trimită acasă după ce a văzut că mă scormonesc în geantă. Şi da, am făcut-o, pentru că era vorba de copilul meu. Asistenta şefă, nimic nici ea. Aşa că data viitoare când ne-a chemat la control, am luat nişte eclere de la băieţii ăştia despre care am povestit şi eu şi m-am prezentat cu cutia la uşa doctorului. A primit-o abia după ce i-am deschis-o în nas să vadă ce e înăuntru şi i-am spus că am adus-o pentru toată lumea de pe secţie.

Cam asta ar fi povestea de azi. Sper să nu aveţi de ea, iar dacă cumva o să aveţi, staţi liniştiţi, trece repede, nu e grav şi nu doare prea tare. Şi încă ceva, un mic sfat dacă îmi permiteţi. Nu-i ocoliţi pe cei de la Facultatea de ortodonţie de pe Plevnei în cazul în care cel mic are nevoie de aparat. Sunt consultaţii gratis, doctorii sunt profesori şi la Facultatea de stomatologie, într-adevăr lucrează şi studenţi şi rezidenţi, dar nu o fac de capul lor, iar copiilor le plac cei tineri, se lipesc de ei şi se simt mai confortabil. Singura problemă este cu programul, doctorii fiind prezenţi în general dimineaţa când copiii sunt la grădiniţă şi la şcoală.