Îmi vine să râd când o văd tolănită pe canapea, ca o pisică mare şi caldă, gesticulând a revoltă. Pe de altă parte, am şi eu fixurile mele:
- Măi, Ana, dacă acum ţi-e greu să te concentrezi, cum o să fie când o să ai iubit? Ce te faci atunci? Laşi totul baltă şi te uiţi pe tavan până te sună ăla? Faci temele cu ochii-n telefon?
O umbră de îngrijorare îi tulbură privirea şi o face să se ridice în capul oaselor.
- Chiar, ce mă fac atunci? Tu ai păţit-o?
De data asta îmi vine să râd foarte tare. Mă abţin totuşi şi încerc să-mi iau o mină cât mai serioasă.
- Normal c-am păţit-o. Dar am ales să stau cu ochii-n tavan după ce-mi terminam treaba. E important să-ţi faci datoria. Dar asta nu înseamnă că nimic nu mai contează pe lume.
Mă fixează a mirare şi începe să bălăngăne un picior semn că ori continui repede, ori pleacă să se joace.
- Uite, îi zic, eu te iubesc pe tine cel mai mult şi mai mult pe lumea asta. Şi tu eşti în sufletul meu şi-n mintea mea în fiecare secundă. Nimic nu e mai important decât tine. Dar asta nu înseamnă că la birou stau şi mă gândesc la tine. Acolo mă concentrez la munca mea, îmi fac treaba, încerc să fiu cât pot eu de serioasă şi...
Ana plânge. În hohote. S-a făcut covrig pe canapea şi acum pare mai degrabă un pisoi murat şi zgribulit decât o pisică mare şi caldă.
- Ce-i mamă, ce s-a întâmplat? Am spus ceva greşit?
Hohoteşte şi se vede că nu-i ajunge aerul de respirat, darămite de vorbit. O iau în braţe, o mângâi şi îmi repet în minte ultimele fraze. Brusc, am o bănuială:
- Ana, iubita mea, doar mamele trebuie să simtă că nimic pe lume nu e mai important decât puiul lor. Doar mamele îşi poartă copiii în suflet şi-n minte în fiecare clipă, pentru toată viaţa. Astea sunt sentimente de mamă, nu de copil.
Îşi şterge nişte lacrimi cu dosul palmei. Pe celelalte le înghite.
- M-am speriat! Am crezut că şi eu trebuie să simt la fel pentru tine şi nu simţeam chiar aşa. Şi mi-era frică să nu fie ceva greşit cu mine! Eu te iubesc. Dar în rest, eu mă gândesc la ale mele.
3 comentarii:
Sunt sublime explicatiile lor, dar intrebarile deseori te incuie :))
Si mie mi s-a intamplat de nenumarate ori sa incerc sa exprim un gand si sa vad o fetisoara mirata, cu o intrebare pe buze. Iubesc momentele astea, pentru ca urmeaza o intreaga discutie fascinanta.
Si noi parintii suntem in mintea si sufletul copiilor in fiecare secunda insa ei nu realizeaza asta. Ei considera ca daca se gandesc la ale lor, se decupleaza de noi cumva, insa nu e asa. La fel cum ei sunt in mintea si gandurile noastre mereu, asa suntem si noi in mintea si sufletul lor. Si noi cand ne facem treburile la job sau acasa nu ne gandim obsesiv la ei. Si nici ei cand se joaca sau sunt la scoala nu se gandesc obsesiv la noi. Nu ar fi normal. Nu am functiona asa. Nici unii, nici altii. Nu trebuie sa ne simtim vinovati de chestiile astea, dimpotriva. Ei copiii, facandu-si treaba, lectiile, avand grija de ei, jucandu-se si simtindu-se bine cu cei de-o seama cu ei, si prin asta dovedesc ca noi suntem in ei, cu ei, caci noi i-am crescut si educat sa devina asa, mai autonomi cu fiecare clipa care trece peste ei si peste noi, mai capabili sa isi exerseze zborul pana cand vor putea parasi in deplina siguranta si maturitate cuibul parintesc.
Trimiteți un comentariu