joi, 5 ianuarie 2017

Măcar atât

Uite, Ana, o să-ți spun un secret. Ești pregătită? Vino mai aproape, hai să ne așezăm una lânga alta chiar aici, în ceainăria asta de ți-a plăcut ție încă din prima seară. Nu te grăbi, ce urmează să-ți povestesc cere un pic de răgaz și de respirație. O să te aștept să stai cât vrei tu lângă vitrina plină de prăjituri, să aștept să-ți muști buza de jos în timp ce te gândești și te răzgândești, în timp ce privirile ți se plimbă când pe eclere, când pe tartele cu fructe, pe millefeuille-uri sau choux à la crème-uri. Nu te grăbi! O să aștept să văd cum îți frângi degetele încă mici, sperând ca cineva să vină și să decidă în locul tău, o să-ți zâmbesc când te vei întoarce la masă, lânga mine, fericită că în sfârșit știi ce vrei ca, două minute mai târziu, în timp ce vine să ni se ia comanda, să te ridici brusc și să fugi la vitrină ca să te mai uiți o dată, să vezi dacă totuși tarta aia cu piersici nu o fi mai bună decât eclerul pentru care cu greu te deciseseși.

Acum stai cuminte, cu un ceai în față și cu farfurioara goală. Pescuiești cu vârful degetelor câteva firimituri de prăjitură. Acum o să-mi trag scaunul cât mai aproape de tine, o să-ți dau părul încet, după ureche și o să-ți șoptesc: Ana, te-ai întrebat vreodată de ce oamenii ăștia zâmbesc tot timpul? Nu are treabă cu faptul că sunt străini, nu! Ci cu faptul că li se zâmbește! Dacă vrei zâmbet, începe prin a zâmbi tu prima. Si într-o zi, o să ți se întoarcă. La început, ca semn de politețe. Apoi, ceva se va întâmpla pe dinăuntru tău și te vei obișnui cu zâmbetul. Nu al altora, ci al tău!

***
Intrăm la MegaImage, încă amețite după toate drumurile din timpul zilei. Ne umplem coșul cu mandarine și portocale. O perioadă nu mai vrem să vedem patisseries și viennoiseries, așa că ne adâncim degetele printre fructe. Mă duc la frigidere să iau niște lapte. Pe ea o las un pic în urmă să caște gura la cuțitele de la promoție. Ne întâlnim la mijlocul magazinului, lângă un maldăr de ardei. Se repede la mine.
- Mama, a funcționat! Am făcut magazinul să zâmbească.
Mă uit în jur și împart la rându-mi niște zâmbete. Intru în vorbă cu cei de la coadă și cu casiera. Brusc devenim parcă cu toții mai conștienți de faptul că suntem niște oameni care am putea profita un pic de timpul petrecut împreună. Stiu și eu, măcar să râdem cât ne punem cumpărăturile în sacoșe. Măcar să nu ne dăm ochii peste cap cât doamna în vârstă caută 50 de bani în portofel. Măcar să nu ne uităm la ceas cât casiera nu găsește prețul la carnea de pui. Măcar să ne enervăm că nu au țigările pe care le fumăm de obicei. Măcar să zâmbim pentru noi, dacă nu pentru alții. Măcar atât.


1 comentarii:

alexandra spunea...

M-ai atins cu textul asta! Exact asa gandesc si eu - de fiecare data cand intru intr-un magazin si zambesc si sunt amabila, toate astea se intorc. Am observat oameni care ma privesc pentru o secunda, doua, reticenti, stii, parca-i sperie gandul ca-i cineva in fata lor care le zambeste, asteapta sa se intample ceva. Dar apoi ii vad cum se relaxeaza si zambesc inapoi. Sunt tot mai convinsa ca schimbarea de la noi vine, cu cat suntem mai deschisi si mai prietenosi si mai calzi cu cei din jur, cu atata va fi mai usor pentru toti sa priveasca asta ca pe o stare de normalitate si sa vrea sa fie ca noi :)

 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes