De vreo zece minute merge prin zăpadă, fără vorbă, fără zgomot, ducând sania după ea, cum alții  își duc gândurile. Din când în când, se oprește, se uită peste umăr să vadă dacă vin și apoi ia din nou drumul în piept. La un moment dat, o văd că așează sania de-a curmezișul unei poteci, se așează și-mi face semn să stau lângă ea. O ascult cuminte, o iau de mână și o întreb cu voce domoală să nu-i tulbur liniștea.
- Ce facem aici, măi Ană?
Nu zice nimic. Preț de aproape un minut tace și se uită în zare, cu privirea agățată de orizont. Apoi, își întoarce capul spre mine și șoptește.
- Stăm și ne uităm.
Rotesc privirea de jur împrejur, încercând să înțeleg, să văd ce vede și ea.
- La ce ne uităm, măi mamă?
- La cât e de frumos.
Și am stat. Și ne-am uitat.