Îți dai seama că a crescut atunci când o auzi, trezindu-se în zori, până să apuce să sune ceasul, stând mai mult ca de obicei în oglindă, uitându-se chiorâș la bluza cu vrăbiuță cu cioc galben și pene rozalii (pe cuvânt că e drăguță), aruncând-o cât colo cu un "hai, mă mamă" și luându-și, la schimb, un tricou serios, în dungi, din dulap, care să meargă cu jdemiile de mărțișoare în formă de brățară pe care le are.

De două ori pe an, Ana se trezește de bună voia și nesilită de nimeni ca să meargă la școală: de ziua ei și mai nou, de 1 Martie. Mă uit la ea și mă văd pe mine. Adevărul este că nu mi-au plăcut niciodată zilele astea așa zis speciale pe care ajungeam inevitabil să mi le petrec cu un ochi pe ceas și unul pe telefon doar-doar sună, doar-doar vine, iar dacă nu vine sau nu sună, să sperăm că măcar e mort și nu că a uitat sau nu i-a păsat. Mi se par absolut chinuitoare zilele astea în care sute de femei stau și așteaptă ca proastele o dovadă că există un el căruia îi pasă, ca atunci când e clar că nu e cazul, să stea și să-i găsească scuze că de ce nu-i pasă.

Din păcate, frământările mele de-a lungul anilor, s-au transmis și la tânăra generație care ieri, la o discuție mamă -fiică, în bucătărie, mi-a zis:
- Știi ce ar fi și mai rău decât să nu primesc Mărțișor de la băiatul de care-mi place?
- Ia zi!
- Să le dea tuturor fetelor și doar mie nu! Iți dai seama cât de distrusă aș fi? Nici nu am cuvinte!
 Altfel, văd că i-am transmis odată cu frământările mele și un procent considerabil din optimismul meu. Noroc că a luat umorul de la ta-su și măcar ne distrăm.

La final, vă sfătuiesc să nu mai pândiți nici soneria și nici telefonul și să vă începeți primăvara cu o raită prin piață. Sunt lalele la doi lei firul și zambile la cinci lei.Si acum vă las, cred că aud soneria! Viiiin acum, viiiin acum!