Probabil că la ora la care eu scriu pe blog, voi sunteți la birou cu jdemii de chestii urgente, de rezolvat. Dar, am zis să profit de zilele mele de vacanță (mă urâți?) și să vă povestesc despre o carte. Că tot se apropie Anul Nou și poate nu aveți nimic important de făcut. Mă rog, pe lângă salata de boeuf. Apropo, că tot veni vorba, ce faceți de Revelion?

Până îmi răspundeți voi, să vă povestesc despre Trei etaje a lui Eshkol Nevo. Un scriitor israelian care intră în sufletul personajelor sale. De fapt, acțiunea se derulează pe interior, poveștile sunt văzute dintr-o perspectivă subiectivă, a celor trei personaje: trei vecini, fiecare locuind la un etaj al aceleași clădiri, fiecare cu o existență aparent normală văzută din exterior, fiecare încercând cu disperare să-și poarte greutatea propriilor gânduri și tristeți. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost intuiția- că nu știu cum să o numesc altfel- autorului de a se pune în mintea personajelor feminine. O identificare atât de naturală și aproape perfectă cu creierul unei femei, încât sunt multe momentele în care uiți pur și simplu că-n spatele cărții stă un bărbat.

Cele trei povești nu se întâlnesc deloc pe parcursul întregului roman. Trei vieți, trei etaje, trei drame complet diferite, dar care au ca puncte comune singurătatea și suferința. Fiecare dintre protagoniști își povestește  trăirile cuiva: unui amic, la un pahar, unei prietene, într-o scrisoare sau soțului mort, într-un mesaj lăsat pe robotul telefonic. E cu atât mai interesant cu cât intervine un stil aproape oral al povestirii, firul epic te poartă atât printre gândurile celui care "spune", cât și prin ceea ce i se întâmplă propriu zis. Autorul dispare complet și abia la final realizezi că în fapt, o singură persoană a imaginat tot ceea ce ai avut de citit.

Cartea este și o incursiune în viața Israelului. Mai ales ultima dintre povești te scoate din casă și te duce pe străzi, pe șosele, în deșert, spre granița cu Iordania și înapoi, prin cartierele Tel Aviv-ului acolo unde oamenii s-au mobilizat și au organizat marșuri de protest. Este un roman care se citește extrem de ușor. Acțiunea curge, faptele și sentimentele se înșiruire cuminți ca și cum cei trei protagoniști v-ar aștepta să reveniți la ei, ori de câte ori trebuie să întrerupeți lectura. Doar că nu o să vă vină să o întrerupeți.

Recomand.

După ce acum câteva zile m-am transformat în Grinch ca să vă spun ce mă irită în aceste zile de sărbătoare, acum, cu permisiunea voastră, voi întoarce pagina și vă voi povesti ce-mi place la perioada Crăciunului.

• cadourile- de fapt, astea îmi plac în orice perioadă, doar că acum sunt și multe și mai și coincid cu soldurile de prin magazine (în MegaMall am văzut deja reduceri de 70% pe la Deichmann, CCC și încă niște buticuri)
• bucuria din ochii Anei și tropăielile de nerăbdare când își desface cadourile
• sarmalele și cozonacul- ca și cadourile, îmi plac pe orice anotimp, dar parcă acum mă simt mai puțin vinovată când cer a doua (uneori și a treia) porție
• zilele libere- voi spune doar: oh, daaa!
• vacanța școlară- faptul că trei săptămâni, eu și infanta, ne vom certa pe orice altceva decât pe teme, dezordine, proiecte, mă face din start să pornesc la atac mult mai zen
• ora de culcare a copilului- ce atâta încrâncenare? Las' că ce nu doarme noaptea, recuperează dimineața! (a mea are totuși spre treisprezece ani, nu încercați asta si cu juniorii de grădiniță)
• filmele de la televizor (nu Home Alone, celelalte!)
• cafelele sau după caz, paharul de vin cu prietenii, în oraș -dintr-o dată, lumea parcă are mai mult timp de taclale
• străzile pustii în dimineața de Crăciun (eu lucrez pe 25) și Cișmigiul gol și mirosind a proaspăt
• timpul- de fapt, mai bine scriu așa: TIMPUL! Ideea că am ore și ore pentru mine în care să fac ce vreau fără să am sentimentul că sunt contra cronometru...ce să zic, voi, mamelor, mă înțelegeți, așa-i?
• mirosul de cozonaci din bloc (noroc că suntem mulți pe palier și e suficient să las ușa deschisă ca să intre și la mine; eu nu fac)
• crăciunițele- aici nu există explicație, pur și simplu îmi plac mie plantele astea și acum sunt peste tot
• mirosul de brad (da, recunosc, sunt vinovată, dar tot îmi place cum miroase ăsta natural)
• jumările -îmi aduc aminte de copilărie când tăia bunicul porcul și ne trimitea pachet, de la Hunedoara, cu jumări, tobă și nuci
• plăcinta cu brânză și stafide a maică-mii -o mai face și de Paște; până atunci poate mai dau jos vreo două kile și pot mânca mai multă
• concertele în aer liber (nu mă duc, dar mă bucur că există)

Dragilor, ca și data trecută, las lista deschisă poate mai sunt printre voi din cei care vor să o completeze. Eu și blogul meu vă urăm Crăciun fericit, să sărbătoriți frumos, să vă bucurați unii de ceilalți și să fiți cuminți ca să vă aducă Moșul tot ce vă doriți.

Astăzi, cu permisiunea voastră, o să fac un pic pe Grinch şi o să vă spun ce nu suport în perioada asta de Crăciun. Aşadar, doamnelor şi domnilor, iată lista cu lucrurile care mă fac să mă gândesc cu drag la...vară.

• îmbulzeala- pe străzi, în magazine, la casele de marcat de la Mega şi Carrefour, la ANAF, peste tot se stă la coadă, se ţipă şi se pierde timp
• vocea lui Hruşcă- nu am nimic cu săracul om, dar nu mai suport să-l aud peste tot. 
• afişele cu Fuego şi concertele lui Ştefan Bănică junior- come on, au devenit un fel de sarma pe portativ! In fiecare an, la aceeaşi oră, cu aceeaşi ocazie!
• căciuliţele cu abţibilduri pentru copii- arată urât, mai ales când plăsticoşenia este mare şi lipită direct pe frunte (dacă nu știți despre ce vorbesc, înseamnă că nu le-ați văzut- n-ați fi avut cum să le ratați!)
• copiii care cerşesc cântând colinde- ar trebui să fie ca orice alţi copii la şcoală, grădiniţă sau acasă
• adulţii care-şi pun copiii să cerşească, cântându-ne colinde
• seria de filme Home Alone- încă un pic şi până şi fii-mea va învăţa replicile pe de rost
• cetele de colindători care umblă cu Ursul sau Capra sâmbăta de dimineaţă, începând cu orele 8h00
• statul la masă exagerat și supăratul dacă nu ajungem să stăm la masă exagerat
• muzica vecinilor care consideră că trebuie să petrecem cu toţii, la aceeaşi oră şi pe aceleaşi ritmuri
• greutatea cu care găseşti un loc liber la coafor şi cosmetică
• cadourile inscrise la categoria obligaţii
• banii strânşi pentru serbarea de la şcoală sau grădi- de când Ana e la colegiu, eu am scăpat
• mirosul de vin stătut- ăla din autobuze și tramvaie, la cele mai nebănuite ore ale zilei
• luminițele din oraș- nu în general, ci astea de anul ăsta când zici că Primăria și-a atârnat prin oraș cam tot ce a găsit prin casă. E o nebunie de culori fără prea mare legătură cu Crăciunul.
• mesajele de la mulți ani de tip "fie ca"

Am ajuns la final. Vă las însă lista deschisă și vă invit și pe voi să contribuiți la ea. Eventual, dacă vă amuză, dați-le-o și prietenilor. Zilele următoare fac una și cu ce îm place în perioada asta. Așa că stați pe aproape!

Se dau zece femei. Nu trebuie să fie neapărat cele mai bune prietene din lume, nici cele mai compatibile firi, nici măcar nu e musai să împărtăşească aceleaşi pasiuni sau să aibă aceleaşi opinii politice (deşi, din fericire, le aveau). Şi atunci, o să mă întrebaţi, de ce ar vrea cineva să pună laolaltă zece femei care, cel puţin la prima vedere, par luate la întâmplare? Ei bine, nu sunt alese chiar aleator. Toate cele zece sunt mame. Concret, asta înseamnă că toate îşi construiesc întreaga existenţă în jurul a cel puţin un pui de om fără de care universul lor nu şi-ar mai găsi justificare.

Dar....ei bine există şi un dar. Toate au în comun nopţi nedormite, plânsete, cearcăne, frustrări, oboseală, griji, ţipete, nervi, sacoşe întregi cu mâncare, rochii îngropate în funduri de dulap odată cu multe vise, cafele băute reci, prânzuri sărite şi mai ales, dar mai ales o lipsă acută de timp pentru ele.

Din fericire, cele zece au reuşit- care cum a putut- ba cu un soţ, ba cu o soacră, ba cu cel mare care e suficient de responsabil- să-şi lase progeniturile acasă şi să se întâlnească într-o seară şi să facă a girls evening movie. Să ştiţi că noi mamele, nici măcar nu suntem aşa de pretenţioase! Nu am cerut evening shooping, cluburi sau restaurante scumpe! Ne-am mulţumit cu o cafea înainte de film şi cu o pungă de floricele în timpul acţiunii. E drept că unele şi-au luat o pungă mare. Mai mult, cea care ne-a organizat seara a obţinut şi un discount şi deci, nici măcar nu am atentat la bugetul de sărbători al familiei.

Ce am făcut însă? Ei bine, am râs. Nu doar pentru că pe ecran era o comedie cu şi despre mame, ci, mai ales, pentru că atunci când avem parte de momente pentru noi, ştim să profităm de ele. O oră şi jumătate mai târziu, exact ca-n Cenuşereasa, vraja s-a terminat şi fiecare a redevenit mamă. Ne-am pornit telefoanele, am sunat acasă- ce faceţi? A dormit? A mâncat? Hai că vin acum şi fac cina- ne-am dat întâlnire în parcare să facem schimb de sacoşe cu hăinuţe- uite, ţi-am adus pantalonaşii ăia de care îţi spuneam! Stai să iau şi eu jucăria aia de la tine- ne-am pupat şi ne-am dat întâlnire pe facebook unde ne vedem de obicei fără să furăm din timpul pe care am decis, de bună voie şi de cele mai multe ori, nesilite de nimeni, să-l oferim tuturor, în momentul în care ne-am născut femei.

Cât despre film, am fost la partea a doua de la Mame bune şi nebune. Nu e o capodoperă, deşi Susan Sarandon este mortală. Dar gândiţi-vă la un singur lucru: aproape două ore doar pentru voi, cu o pungă de floricele pe care nu trebuie s-o împărţiţi cu nimeni, fără nimeni agăţat de voi care să vrea pipi sau apă, fără nimeni care să lovească scaunul cu picioarele în timp ce vă cere să jucaţi Fazan sau să mergeţi la Mc Donalds. Eu aş putea face şi Revelionul aşa!

Acum două zile, mai pe seară. Deschid ușa la balcon să las o cratiță pe masa de afară când colo, ce să vezi: un brad.
- Măi, Ana, tu știai de ăsta?
Cu căștile pe urechi (mai nou am senzația că așa sunt urechile ei), dă volumul un pic mai încet cât să audă motivul pentru care o deranjez și dă din cap afirmativ.
- Ihî, a sunat bunica și mi-a zis că ne-a luat brad.
 Mă declar mulțumită, închid ușa înapoi și decid să revin asupra problemei în weekend când sper să am mai mult timp.

Sâmbătă, sună mama:
- Auzi, am stat și m-am gândit și mi-am dat seama de ceva: cred că trebuie să cioplești pomul ăla că nu o să-ți încapă în suport.
Așa îmi dau seama că nu știu unde e suportul. Il caut pe balcon, prin debara, pe sus, pe jos. Nicăieri. Iau cheile de la boxă și-mi fac curaj să cobor în subsol acolo unde, din când în când, se vine cu dezinsecția și deratizarea. Deschid ușa, cobor în fugă, găsesc suportul, urc scările înapoi câte două trepte de-odată și mă întorc în siguranță, la mine-n casă. Câteva minute mai târziu, încerc să-mi dau seama ce a fost în mintea maică-mii când a ales bradul.Ce să cioplesc la el? E așa de gros că aș putea să-l fac pe Buratino. Caut printre uneltele din casă și găsesc trei șurubelnițe și-un bec. Până la urmă iau un cuțin imens, deja stricat de anul trecut și încep să modelez în trunchi, bătând în cuțit cu tocătorul de șnițele. Nu merge.

Decid să mă duc în Carrefour, în primul rând pentru că frigiderul meu a început să arate ca minibarul de la hoteluri: doar cu sticluțe și ciocolățele. In al doilea rând, ca să achiziționez un topor și un fierăstrău.
- Aoleo, ce faceți cu astea? se miră casiera.
Nu mă pot abține:
- Aștept Crăciunul. Și la cum merg lucrurile în țară, nu știi când ai nevoie de un topor!
Zâmbește și-mi urează Sărbători fericite.(dacă mâine nu mai sunt topoare la raft, știți de la cine se trage).

Acasă, mă apuc de treabă. Mă simt ca un micuț pădurar care  se folosește abuziv de vocabularul unui birjar pentru a-și exprima simțămintele. O oră și mai bine am cioplit la trunchiul bradului până am reușit să-l înfig în suport. Noroc cu Pilatesul și Aquagym-ul și Zumba, că altfel aș fi clacat și aș fi chemat copila să-și împodobească bradul la orizontală. Dar așa, cine are mușchi și deci se poate bucura de beculețe și globulețe în sufragerie? Hm? Cine, cine? Și cine are suportul spart pentru că, deh, am dat cu toporul până când am cioplit tot ce era de cioplit? Cine, cine?

Să n-aud critici!

Am citit o carte. O carte atât de frumoasă încât m-a lăsat mută. Aș spune că este aproape terifiant de frumoasă povestea Tatianei Țîbuleac. "Vara în care mama a avut ochii verzi" este despre un fiu care învață să-și iubească mama în ultimele trei luni de viață ale acesteia. Este despre părinți și copii, despre vinovăție, despre furie, despre durere, despre spaimă și neputință și despre multă, multă dragoste. Pe lângă poveste, ceea ce te face să te simți aproape lipit de cartea asta este scriitura. Fiecare propoziție pare un tablou, aproape că ajungi să vezi imagini în loc de cuvinte. Habar nu am cum cineva poate să născocească metafore cum sunt cele din cartea de față. E mai mult decât talent. Asta e har.

Ce pot să vă spun este că se citește într-o zi. Are doar 120 de pagini și o forță care mă face ca-n momentul de față să resping ideea de a începe o altă carte (deși am două la capul patului care mă așteaptă). Pur și simplu, simt nevoia să mai păstrez pe dinăuntru gustul acestei povești ciudate care mie personal, mi-a ajuns până în buricele degetelor și până la capătul fiecărui fir de păr.

Vă las mai jos un fragment și vă sfătuiesc să v-o faceți cadou, că tot e perioada propice.

 Ploua de trei zile făra întrerupere. Apa spălase orice urmă de culoare și de lumină. Lanul de floarea-saoarelui se scuturase și arăta ca o față frumoasă distrusă de acnee. Mii de circumferințe negre, ca niște cratere, se înălțau trist pe tulpinile gălbejite și jupuite de vii. Simțeam aproape fizic lipsa petalelor galbene, a macilor roșii, a prunelor violete- toate doborâte nemilos la pământ- și a lui Jude.
Jude revenise și se lăfăia din nou în visele mele. Mă simțeam vinovat că în săptămânile care trecuseră o înșelasem atât de ușor cu o himeră. Am chemat-o sfios- o singură dată-, iar ea a venit fără reproșuri, ca o amantă bătrână. Chipul Moirei pe care l-am purtat incrustat în ochi ca pe o hologramă își pierdea încet-încet conturul, reducându-se la părul ei negru și fremătător care însă- lipsit de restul trăsăturilor- nu reușea sa mă țina îndrăgostit. I-am împăturit imaginea ca pe o batistă și am împins-o într-un sertar, alături de alte lucruri frumoase, dar inutile din acea vară.

Disclaimer- scenă din viața unei bucureștence la care am asistat fără să vreau.

In tramvai. Nu ai cum să nu o remarci așa cum stă jos, cu bărbia în piept, cu fața ascunsă aproape în întregime sub un fes gri cu sclipici, cu o mână aproape inertă, căzută în poală și cu picioarele încrucișate sub scaun. Vorbește tare și care cum urcă în tramvai se uită spre ea să vadă dacă e nebună. Nu e. De sub fes, de undeva din adâncitura dintre obraz și umărul drept, se ițește un telefon mobil.
- Corina, Corina draga mea, ascultă-mă, te rog, i se aude vocea în tramvai, o voce de femeie fără vârstă care vorbește tare și apăsat ca și cum ar vrea să o audă toată lumea și să-i dea dreptate. Sau poate că Corina e surdă sau suficient de proastă încât să fie nevoie să i se vorbească răspicat, insistându-se pe fiecare silabă.
- Cum îți spuneam, am avut o zi în-cre-di-bil de proastă. Numai în România mi se putea întâmpla așa ceva.
Face o pauză și bate un ritm imaginar cu talpa piciorului stâng.
- Stai, dragă, să-ți povestesc, continuă ea și trage aer în piept ca și cum s-ar pregăti să cânte. Așadar, primul lucru groaznic pe ziua de azi: am fost să încerc să schimb pantofii ăia de mă băteau. In Olanda, nu ai niciodată nevoie de bon ca să duci înapoi o pereche de pantofi. Aici, parcă sunt tâmpiți. Fără bon, nici nu au vrut să discute cu mine. Și le-am spus: dar în Olanda nu se cere bon, mama voastră de idioți!

Aruncă o privire pe sub căciulă și evaluează un pic audiența. Suficient de multă lume încât să merite să continue să răcnească la Corina.
- Deci, Corina, stai așa! Asta a fost doar numărul unu de pe listă. Numărul doi: eram în stația de autobuz și m-am dat un pas în față, încercând să văd ce număr are mașina care se zărea la stop. Și Corina,  știi ce am pățit? Ceva ce în Olanda nu cred să fi pățit cineva vreodată: am căzut într-o groapă.

 In tramvai se aude rumoare, semn că pățania doamnei nu a trecut neobservată. Un puști râde zgomotos. Un domn cu un brad la subțioară îi aruncă o privire încruntată și-i bate obrazul. Doamna continuă:
- Da, Corina, asta am pățit: am căzut în genunchi, într-o groapă. Nu vrei să știi cât de tare mă doare piciorul acum. Noroc că n-am dat cârjele. Cum? Păi, nu știu. Eu cred că e rupt. Mi-am făcut programare la doctor mâine de dimineață. Și stai, stai așa, că nu e tot.

Deja lumea începe să-și dea ochii peste cap. Nu vreau să-mi imaginez biata Corina cât de plictisită o fi.
- După ce m-am ridicat din groapă, am dat să traversez să prind tramvaiul care era în stație. Și vatmanul, dobitocul dracului, nu m-a așteptat și a plecat. In  Olanda, știi cum stau tramvaiele după toți oamenii?! Vai de mine cum e acolo! Și câte cinci minute îi așteaptă. Aici însă, parcă ar fi toți cretini. Nu știu de ce sunt toți așa de cretini.

Tace câteva secunde. Probabil că acum Corina încearcă să o consoleze. Sau poate că știe ea de ce suntem cretini. In definitiv, poate că Corina asta nu e așa de proastă cât s-ar fi putut crede. Deși dacă suntem tâmpiți cu toții, sigur și ea este. In definitiv, Corina e un nume românesc.

- Nu, dragă, nu! spune vocea de sub fes și apasă cu atâta putere pe N și pe U încât pare că vrea să le storcoșească acolo, pe podeaua din tramvaiul 19. Nu se știe cu ce nu e de acord și nici nu contează, deși probabil că dacă ar întreba-o cineva, s-ar grăbi să-i răspundă cu același ton de superioritate demn, în capul ei ascuns sub un fes, doar de un olandez.

Două minute mai târziu, o pupă pe Corina și închide. Se uită la oamenii din jur și pare că așteaptă aplauze. In loc de asta, îi sună telefonul.
- Da, Corina, ce-i?
Ce-o mai vrea și aia, ne întrebăm fiecare în capul nostru.
- Ete na și tu acum! N-am fost, măi, în nicio Olandă, ce-ai?! A fost Viorel, paznicul ăla tânăr de la Mega și mi-a povestit și mie. Da' m-aș duce odată să văd și eu cum e!

Imi vine să-i strig să-și ia la ea și pantofii ăia de-o bat, poate-i schimbă  pe-acolo, fără bon. Dar până la urmă aleg să tac și să cobor la prima. In urma mea, puștiul râde zgomotos.

Ii dau mesaj: te aștept la mall, la parter! Imi scot sticla de apă din rucsac și mă oglindesc în vitrina unui magazin de pantofi. Sunt roșie la față ca o tomată coaptă și-mi simt tricoul jilav în spate. Imi trec o mână prin păr: încă e umed. Am obosit. O oră de Zumba a scos sufletul din mine. Nici putere să mă uit prin magazine nu mai am. Plus că mi-e și cam foame. Imi aduc aminte că am un măr la fundul rucsacului și încep să scotocesc după el. Telefonul îmi vibrează: mamaaa, unde ești?

Mă uit după ea. O văd venind spre mine, cu pași apăsați și cu aerul ăla sfidător al adolescenților care își ascund timiditatea și fricile sub măsți care de care mai înfricoșătoare. Sunt ca un cățel d-ăla mic și isteric care latră de frică, mi-a spus o dată, după ce trăsesem o ceartă zdravănă! Mă uit la ea: blugi negri, curea cu ținte, un tricou negru peste care și-a aruncat o cămașă înnodată în talie. Cizme lungi, până sub genunchi, cu șireturi.
- Imi place cum te-ai îmbrăcat, îi spun.
De la o vreme, am senzația că trebuie să-i intru pe sub piele, să-i arăt mai mult ca înainte că o apreciez, că sunt mândră de ea, că am încredere în alegerile ei. Să o corectez a devenit un act de curaj. Inainte de a îndrăzni să-mi exprim o opinie diferită sau, și mai rău, înainte de a-mi lua inima-n dinți și a o contrazice, trebuie să respir adânc și mai ales să-mi repet de fiecare dată când simt că nervii îmi întunecă mintea "caaaalm, caaaalm, numără până la zece și mai ales nu uita să respiri".

Intrăm la Meli-Melo. Caută un cadou. Până la urmă își alege o brățară. Ne uităm apoi la fel de fel de lucruri pentru casă: lumânări parfumate, căni, globuri, rame, perne, săculeți cu lavandă. Trece de la una la alta, scăpând câte un "ah" sau un "oau" și, deși nu încetez să-i atrag atenția, continuă să treacă razant, la nici un milimetru, cu haina târâș, pe lângă rafturile pline. Mi se face din ce în ce mai foame, iar tricoul umed îmi ține rece. Aș vrea să ajung acasă, să fac un duș și să mănânc. Deși, la cât de foame îmi este, cred că mă voi opri direct în bucătărie. Gândul la peștele cu legume din cuptor mă face să devin nerăbdătoare.
-Mai stăm pe aici? o întreb și mă gândesc ce simplu era acum câțiva ani. O luam de mână și gata, o duceam unde voiam eu. Acum are aproape patruzeci la picior și mă pupă pe frunte când vrea să râdă de mine.
Nu-mi răspunde. Stă pe jumătate întoarsă, cu privirea fixată pe taraba din fața noastră. Incerc să ghicesc ce i-a atras atenția.
- Mama, eu trebuie să-mi cumpăr asta. Mi-o doresc de ani de zile. Chiar o vreau! Am banii de bursă la mine, așa că să știi că mă duc și mi-o iau!
Un minut mai târziu, vine triumfătoare cu o pungă. In pungă, o oaie. D-aia care se face pernă. E moale, bej și zâmbește. Zâmbește și Ana. Zâmbesc și eu: încă e mică!

Rămân cu privirea lipită de geam, deși n-ar trebui. N-ar trebui, în primul rând pentru că am de lucru și-n al doilea rând, apusul mă face întotdeauna să-mi las gândurile să plece departe, ca și cum aș deschide ușa coliviei unor păsări care se prefac fericite. Și totuși ochii mei refuză să revină la pagina de tradus și preferă să fixeze ba un nor, ba altul, urmărindu-i de departe, de unde sunt eu, admirându-i cum se îmbracă precum niște prințese în ziua balului: în haine roz și extravagante.

Apusurile de soare mă fac să-mi aduc aminte de Micul Prinț. Când eram mică mă tot întrebam ce naiba a pățit băiețelul ăsta la finalul cărții. Mi se părea absolut exagerat, fără sens și fără milă să-l omori, tu, ca autor, mai ales când ți-ai propus să scrii o carte pentru copii. Mai târziu am înțeles că nu era pentru copii. Incerc să-mi las privirea pe foaie și să mă concentrez. E vorba despre un atlas ornitologic de a apărut la Cluj. Textul. Cică ar fi vreo sută de specii de păsări în oraș dintre care treizeci vin doar iarna sau sunt pur și simplu în trecere.

Ridic ochii. Afară, un nor pare că s-a desfăcut în bucăți și acum sângerează. Pe măsură ce curge, sângele se transformă în noapte. Deja acoperișurile caselor dau să se piardă în întuneric. Mai am o oră. Să traduc textul. Incep să-mi simt stomacul dureros și-mi dau seama că, cu toată alergătura din timpul zilei, am uitat să mănânc. Mi-am luat la mine niște cuș-cuș cu legume. Eu l-am făcut. E simplu: la o cană de cuș-cuș, pui două căni de apă la fiert. In apa aia adaugi sare, piper, un pic de curcuma, o ceapă și un ardei pe care le toci și călești în prealabil. Când apa fierbe, stingi focul, o torni peste cuș-cuș, acoperi și lași cinci minute să se umfle. Apoi, tragi în tigaie niște legume, de care vrei tu, și le mănânci cu cuș-cuș-ul. E bun. Mie-mi place. Ca și apusurile. Mă gândesc că sunt așa, un fel de mostre de perfecțiune de care, dacă ești pe fază atunci când se întâmplă, te bucuri ca atunci când erai copil și găseai în iarbă câte un trifoi cu patru foi. Era al tău și pentru o secundă te făcea să te simți cel mai norocos copil din lume. Fără să vreau, mintea îmi zboară la Micul Prinț. Intotdeauna m-am întrebat de ce o fi vrut el o oaie. De obicei, copiii vor câini sau pisici. Eu am avut o țestoasă. Ii plăcea cozonacul.

In spatele geamului, cerul și-a închis deja rănile și acum stă întunecat și sobru, presând parcă orașul cu ora târzie. La Cluj, păsările s-au culcat și ele.

A crescut. Acum, nu numai ca o știu eu, dar o știe și ea. De altfel, mi-a și spus-o. Direct, acum două zile, înainte de culcare: am citit, îmi zice pe un ton doct, că oficial, adolescența începe la trreisprezece ani! Nu mă pot abține și scap un aoleo, adică o să fie și mai dur? Fiindcă este. Practic, la doisprezece ani, aproape că nu există echilibru. Sau își aduce aminte că e mică și asta nu-i place sau se simte mare și atunci se sperie. Așa că, de cele mai multe ori, e nervoasă, panicată, revoltată, deprimată și lista ar putea continua în același trend pesimist. Aseară însă, și-a amintit că e rost de cadouri. Ghetele le-am aranjat eu în pragul ușii de la balcon, în virtutea unei tradiții de care trag ca de un elastic ce dă să se rupă.
- Vezi că ți-am pus eu pantofii pentru Moș! i-am zis când a ieșit în sfârșit de sub duș, după jumătate de oră de lăsat apa să curgă, timp în care a epuizat repertoriul de la Aerosmith și jumătate din gelurile mele.
A dat din cap că bine, s-a trântit pe canapea, și-a pus căștile pe urechi și s-a aruncat pe youtube cu frenezia cu care eu îmi regăsesc prietenele, la câte o bârfă. M-am uitat la ceas: aproape 22h00. N-are rost să-i mai spun nimic! De la o vreme, am început să pun în balanță riscurile și beneficiile posibilelor dispute cu ea. Pentru că știu că orice remarcă de-a mea va fi urmată de replicile ei acide, mai un ochi dat peste cap, mai o ușă trântită. Așa că, înainte să zic ceva mă gândesc efectiv dacă e momentul să ne certăm sau dacă am timp să o fac. La zece seara, clar nu e cazul, așa că o las în plata domnului să asculte muzică și mă duc la bucătărie. Zece minute mai târziu, o aud din sufragerie.
- Mamaaaa, da' Moșu' când vine?
Bag seamă că iar se simte mică. Imi place. Mi-e dor de ea de-o șchioapă, încă bună de pupat și luat în brațe, cu râsul ăla care se termina întotdeauna cu câte o criză de sughiț, cu mânuțele calde ce mă apucau de după gât și mă țineau acolo.
- In noaptea asta, îi zic și mi-aduc aminte de anii când în zori, când încă nici nu se lumina afară, auzeam pași mici pe parchet, urmați de o vocișoară care își vorbea singură, întrebându-se în șoaptă oare o fi venit, sper să fi venit  și oare ce mi-o fi adus?
- Mamaaa, dar eu vreau să vină acum! Hai, te rog! Că altfel nu o să dorm toată noaptea de emoție! Te rooooog!
Mă uit la ceas. 22h15. Dacă îi zic nu, o să ne certăm până spre 22h30, apoi sau rămânem supărate sau ne mai ia un sfert de oră să ne împăcăm, după care încă unul până o bag în pat și ne spunem noapte bună. Se va face de unsprezece. Nu, prea târziu.
- Bine, mamă, dacă tu vrei, vine acum!
- Atunci, eu fug la mine în cameră și stau acolo până vine, zice și pleacă de pe canapea cu tot cu căști și telefon.
Culeg cadourile de pe unde le dosisem, inclusiv punga de sub pat, de la bunica, le trântesc printre cizme și o chem, încercând să mimez entuziasmul și surpriza:
- Anaaaaa, cred că a venit Moșul!
Iarăși o găsesc copil. Se repede ca vijelia și începe să desfacă pachetele, rupând ambalajele aproape cu disperare. Incă se bucură de bomboane și de "orice" cu bufnițe. Dar piesa de rezistență a fost, de data aceasta, oferită de bunica. Mama mea care, la cei 77 de ani ai ei, s-a dus singură-singurică, în mall, și i-a luat odraslei o pereche de mănuși negre, fără degete, cu ținte, din alea de rocker. Aseară, aproape că a vrut să doarmă cu ele.
Până la urmă tot la unsprezece s-a culcat. Dar fericită.

Am fost la film. La mall. Eu și cu o prietenă. Să vedem Mother,  noul thriller psihologic semnat Darren Aronofsky, ăla de făcu și Black Swan-ul. De la început trebuie să vă spun că am făcut o imprudență: nu am văzut trailerul înainte, nu am citit mai nimic despre film (știam doar că este despre un cuplu care își vede dată relația peste cap după sosirea pe neașteptate a doi necunoscuți), m-am dus cum ar veni de-a-n boulea, atrasă doar de numele lui Javier Bardem. Alături de el, în cap de afis: Jennifer Lawrence, Michelle Pfeiffer și Ed Harris. Adică toate ingredientele pentru o rețetă de succes. Oameni buni și mai ales voi, dragi femei cărora vi s-au scurs ochii după Bardem așa cum l-ați văzut în Vicky Cristina Barcelona, nu vă duceți la filmul ăsta! Adică, sigur, voi puteți să mergeți și să încercați să vedeți dincolo de scenele sângeroase, dincolo de imaginile brutale și de țipetele personajului principal, dar n-are rost. Așa zic eu. Cu toate metaforele, cu toate scenele frumoase, cu toate cadrele poetice, cu toată distribuția minunată, cu tot jocul de simboluri, filmul ăsta este un fel figură de stil fără sens. Sau poate sunt eu prea limitată și nu am reușit să trec peste brutalitatea filmului ca să apreciez ideea. Am înțeles că a luat până şi premiul juriului la Festival de film de la Veneția. Dar cică ar fi fost huiduit în sală, în timpul proiecției. Acum, ce să zic, dacă vreți să dezbateți într-o seară, cu prietenii, mitul creatorului, puteți să vă aventurați și să-l vedeți. Dacă vreți doar să vedeți un film bun și să vă distrați, atunci ocoliți-l! Mai bine mai așteptați un pic că acuș apare ultimul Star Wars.

Și pentru că mi-am stricat după amiaza de vineri cu frumosul film mai sus prezentat, am încercat să dreg weekendul cu o piesă de teatru: Trei generații de la Odeon de Lucia Demetrius, regia Dinu Cernescu. De la început vreau să spun că de mult nu am mai văzut o punere în scenă clasică, exact ca pe vremuri. Aproape că m-am dezobișnuit cu genul acesta de spectacole unde atenția îți este focalizată pe joc și poveste și mai puțin pe găselnițe menite să șocheze. Povestea este relativ simplă: un judecător cu patima jocurilor de noroc își pierde casa la cărți. Singura soluție este să-și mărite fata cu cel care a câștigat casa, un om bogat și în vârstă. Deși îndrăgostită de un pianist, fata nu va ieși din cuvântul tatălui și se va sacrifica pentru a-și salva familia de la ruină. Ani ma târziu, povestea se va repeta cu propria ei fiică. Apoi, aceeași poveste riscă să i se întâmple și nepoatei. Doar că, între timp, femeile s-au emancipat și tânăra se va împotrivi tatălui și va rămâne cu cel pe care-l iubește.

Spectacolul place pentru jocul actorilor (o să vedeți un Alexandru Papadopol mult diferit față de cel pe care-l știți și o Rodica Mandache minunată) și pentru povestea de iubire care a făcut ca la aplauze, toate femeile din sală să fie cu ochii roșii și batistele la vedere. Este genul de piesă așezată și cuminte care va fi mai ales pe placul celor peste cincizeci de ani și mai bine. Următoarea reprezentație va avea loc pe 21 decembrie.

Se anunța o zi banală. Adică, ce mare lucru ar fi putut să se întâmple într-o dimineață în care aveam în program doar o fugă până la Decathlon ca să echipez copila pentru schi? Intr-un prim stadiu, am zis să mă apuc să scot de la naftalină echipamentul de anul trecut, să vedem dacă nu cumva riscăm să avem surprize. Iau salopeta, mă uit pe etichetă:14 ani. Mă uit la ea, ținând-o cu două degete, de-o parte și de alta a taliei: hm, pare totuși cam mică.
- Anaaaa, ia vino, mamă și pune asta pe tine! Poate ne trezim că nu mai e bună!
O aud cum bodogăne (nu-i bai, deja ăsta este sunetul pe care-l scoate în mod obișnuit) și începe să tragă pantalonii pe ea. Cam ficși.
- Dă-i jos!
Hanoracul încă e bun. Ala albastru. Că celălalt roșu, zici că are mâneci trei sferturi.
- Parcă aș fi un Wumpa Loumpa, zice copila, fâțâindu-se în oglindă.
Vin triumfătoare cu geaca de iarnă din debara. Mă uit pe etichetă și-mi simt inima în gât de emoție "dă, doamne, să scrie 14 ani pe ea". Nu e să fie: 12 ani.
- O încerci?
Mi-o trage din mână și o îndeasă pe ea. Am senzația că e cămașă de forță, nu geacă de schi.
- Dă-o jos!
Așadar, tocmai va trebui să adaug pe listă o geacă și o salopetă. Și tocmai când aș fi început în mod normal să plâng, am avut o idee.
- Auzi, n-ai vrea tu să încerci și hainele mele? Poate...cine știe?! îi zic și-i aduc pantalonii mei de schi și geaca. Unde mai pui că sunt și negre.
Mi le ia din mână și începe să se îmbrace, destul de neîncrezătoare. Dar...
- Mamaaa, îmi vin! Un pic cam lungi pantalonii și mânecile de la geacă, dar doar un pic.
Aproape că am început să fac dansul ploii de bucurie.
- Acum, hai să te încalț!

La Decathlon, aleg o pereche de bocanci de munte, măsura 38.
- Mă bat!
Aleg 39.
- Mă bat!
Incep să cred că râde de mine. Apăs în vârf ca atunci când era mică. Simt degetul. Așadar, nu e glumă.
Iau un 40.
- Aștia sunt buni!
Ii cumpăr și până acasă aproape că nu scot nicio vorbă. Nu înțeleg cum s-a întâmplat și când. Era așa de mică!

O las în hol să-și scoată geaca de pe ea și mă duc până la baie să mă spăl pe mâini. O aud că-mi strigă.
- Mamaaa, tu cât porți la picior?
- Ca tine, mamă! 40!
Ies din baie și o văd în fața oglinzii, făcând piruete. In picioare- botinele mele grena, de piele întoarsă.
- Auzi, mami, din când în când mi le împrumuți și mie? Te rog, te rog, te rog!

În regulă. Am înțeles că nu vă interesează deloc chestia asta cu protestele. Și că nu vă simțiți în pericol după noile modificări din Codul fiscal. Iar problemele din Justiție sunt "la ei, acolo". Ce treabă aveți dumneavoastră cu prejudicii, corupție, dosare penale? Nu, dom'ne, dumneavoastră ați muncit cinstit și acum și pe vremea comuniștilor și nu înțelegeți care e problema oamenilor ăstora care se tot uită cum să plece mai repede din țară.

Doar că fiți atenți. Am găsit ceva care s-ar putea să vă afecteze. Niște informații. Nu multe. Suficiente, însă. Citiți-le și dați-le mai departe și la vecinul de deasupra sau la rudele bonei sau, cui credeți voi că s-ar putea simți vizat. Și, între noi fie vorba, încetați să vă mai faceți cruce, că tot aia e!

La 1 octombrie, a avut loc un nou val de scumpiri. Cel mai semnificativ din 2013 până în prezent. Concret, din cele peste o sută de produse și servicii luate în calcul de Institutul Național de Statistică, doar nouă nu s-au scumpit. Cele mai importante majorări de prețuri le avem la legume, fructe, ouă, curent și carburanți. Așadar, plătim cu 7,6% în plus pe legume, cu 5% mai mult pe kilogramul de cartofi, cu peste 7 procente mai mult pe curent, în timp ce untul și carburanții s-au scumpit cu 3,4%.  Și, după cum știți, e suficient să crească prețul la motorină și electricitate ca să ne trezim cu noi scumpiri în lanț. Deja, stimați cetățeni mândri sau indiferenți de cine e la putere, acum aveți ocazia să plătiți pe un ou mai mult decât o face un francez. Chiar și laptele și untul sunt mai scumpe la noi decât la ei. Dacă vă întrebați de ce au apărut aceste scumpiri, vă amintesc că au fost decise politic prin acciza la carburanți, majorările de salarii și creșterile de tarife reglementate la gaze și curent.

Și stați așa, că nu e tot! După spusele BNR, e doar începutul. Pentru că, conform zicalei "o nenorocire nu vine niciodată singură", avem un nou record la euro care a atins deja 4,63. Si cică ne așteaptă și o rată a inflației de vreo patru procente undeva, spre primăvară. Iar cum la noi, în țară, consumul se bazează pe importuri, țineți-vă bine că o să ne distrăm pe cinste în următorii patru ani! Ințelegeți cum stă treaba? Și n-am spus nimic de Codul fiscal, ordonanțe de urgență, dosare de corupție sau politizarea Justiției. Am vorbit doar despre cumpărături, piață și întreținere. Exact ce vă interesează și vă doare.

Da, știu, o să-mi răspundeți: las' dom'ne că ne-am mai descurcat și altădată! Că uite, avem copii care lucrează la privat și ăia plătesc bine și ne ajutăm cu ei. Din păcate, s-ar putea ca privații ăia să se fi săturat și ei și să dorească să-și facă bagajele și să plece. Ca mulți dintre noi. Și dintre copiii voștri! Și e păcat, că avem o țară frumoasă!