Eram la liceu. A noua sau a zecea. Cred totuși că a zecea. Și se făcea că era iarnă, cam ca acum, doar că în dimineața aceea, când a sunat ceasul la șase, afară ningea cu niște fulgi mari și grei care parcă se lăsau cu zgomot pe pământ. Ne dădusem întâlnire în față, la Cișmigiu. Eu, Răzvan și Ilinca. Aveam olimpiadă la franceză și hotărâsem să mergem împreună până la Vianu, unde se ținea. Zăpada era ca o pătură atunci când o întinzi pe pat: aproape fără cută.
Era sâmbătă, iarnă, frig și mult prea devreme ca oamenii să apuce să strivească sub picioare fulgii așternuți de peste noapte. Pe bulevardul ce urca către Universitate, iarna își făcea liniștită de cap. Niciun troleibuz sau autobuz nu mai circula. Noroc că ne dădusem întâlnire cu vreo jumătate de oră mai devreme, să avem timp să mai lălăim prin parc. Acum, asemeni unei familii de pinguini- noi fetele, călcând fix pe urmele lăsate de bocancii lui Răzvan, cu fulgii lipiți de sprâncene și cu șosetele deja ude - mergeam în șir indian către metrou. De la Victoriei, ne-a revenit onoarea să croim potecă prin parcul Kiseleff, până la ieșirea pe străduța cu liceul.
Nu întârziasem mai deloc. Altădată am mai fi stat la o bârfă în curtea școlii. Poate și la o țigară, deși pe vremea aia încă nu mă apucasem de fumat. Nici Ilinca. Răzvan nu cred să fi fumat vreodată. De data asta, n-am mai zăbovit. Am plecat fiecare spre clasa lui, ne-am trântim în bănci și am așteptat să ne încălzim. N-aveam emoții. Eram mari de acum și olimpiadele astea erau mai degrabă prilej de socializare. La sfârșit, ne-am dat întâlnire în fața liceului. Poteca de-o făcuserăm în Kiseleff se înecase sub un nou strat de zăpadă. Era atât de alb totul că aproape te dureau ochii de la lumină.
Am luat-o pe jos spre Victoriei. Ne-am luat cu vorba și am ajuns la Ateneu și de acolo, spre Sala Palatului și am sfârșit în Cișmigiu. Nu mai știu care dintre noi a avut ideea să se arunce primul în zăpadă, fix pe mijlocul parcului, acolo unde vara iarba este mărginită de flori de nu-mă-uita. Cred că Ilinca. Eu eram mai reținută pe vremea aia și-n plus, geaca mea nu prea ținea cald. Eram în anii 1990, când ne luam haine de la Pavilionul H și de la tarabele de la Romană. Uneori și de la florăria de lângă casă. Mai aducea doamna de acolo câte un pulover, două de pe cine știe unde. Chinezării pentru care strângeam bani din meditații. Păi altfel te plătea mama sau tata lu' ăla micu' când afla că tu ai luat și premiu la Olimpiadă! Unde mai pui că așa aveai și șansa să te bage ăștia de la liceu în grupurile trimise în schimburi de elevi, în Franța. Ilinca fusese deja o dată. Probabil că de-acolo își cumpărase geaca aia care nu părea să devină tot mai subțire și mai lipită de corp pe măsură ce se umplea de zăpadă cum pățea a mea. Dar nu-mi păsa. M-am aruncat și eu în zăpadă și chiar și Răzvan. El era extrem de serios în mod normal. Acum mă gândesc că de fapt era doar foarte timid. Dar atunci nu-mi dădeam seama. Am început să ne rostogolim în mijlocul parcului ca trei căței scăpați din lesă. Apoi, ne-am apucat să ne batem cu bulgări din ce în ce mai mari, până când ne-au înghețat căciulile pe cap și mănușile în mâini.
Troleibuzele și autobuzele au circulat abia de luni încolo. Două zile la rând, orașul a părut prins de avalanșă. Mama a decis că pentru iarna următoare, o să am nevoie de o geacă mai groasă. Toți trei am luat olimpiada. In rest, nu știu dacă mai există Pavilionul H. La tarabele din Romană se vând mărțișoare și bomboane Bucuria. Atât.
miercuri, 28 februarie 2018
duminică, 25 februarie 2018
O gogoaşă cu ciocolată
Cobor din troleu şi intru în parc. Intrarea de vizavi de Mc Donald's. Din cer cade o ploicică ce dă să se transforme în ninsoare. Se aude muzică de la patinoar. Prima dată, am fost cu mama. Aveam o geacă albastră, de băiat, pe care mi-o dăduse o prietenă de-alor mei, rămasă de la fi-su. Era urâtă, dar ţinea de cald. Patinele tot ea mi le vânduse. Albe, cu şiret şi cu un număr mai mare. Las' că punem două perechi de şosete! Măcar să înveţi tu să mergi pe ele! Mama. Aşa zicea. N-am învăţat să merg.
Aleea din faţă îşi croieşte drum ca o venă pe sub piele. Pe jos, roşcove. Chiar şi fără să le ating, le simt mirosul ăla de reavăn şi senzaţia de lipicioşenie pe care mi-o lăsau pe degete când le desfăceam să culeg bobiţele verzui dinăuntrul lor. Aveam câteva forme de nisip şi mi le aranjam frumos, ca-ntr-o bucătărioară, pe câte o piatră încălzită de soare, de la rondul scriitorilor. Cum ajungeam, dădeam o raită şi strigam statuile pe nume, ca la catalog. Cel mai greu era Delavrancea. Prea lung numele pentru vârsta mea. Îmi plăcea de Vlahuţă, mai ales când i se mai aşeza câte un porumbel pe cap sau i se făcea cuşmă de omăt, iarna. Dacă era cuminte, îi dădeam şi lui nişte bobiţe să mănânce la prânz.
Grăbesc pasul şi strivesc din greşeală o roşcovă care pocneşte sub picior. Aici, pe prima alee la stânga, era demult un fotograf. Avea un căluţ de jucărie pe care puteai să urci ca să-ţi facă poză. Încerc să-mi aduc aminte când l-am văzut ultima dată. Nu reuşesc. Încep să uit, semn că deja amintirile sunt atât de multe încât creierul face selecţie. Mă duc la mama acasă. M-a rugat să-i cumpăr cartofi. În faţă la Lazăr, la liceu, un băiat şi o fată se pupă stângaci. Ea se înalţă pe vârfuri şi cu o mână se agaţă de gâtul lui, în timp ce în cealaltă ţine o gogoaşă d-aia, de la Mega.
Când bunica încă mai ieşea din casă, mă ducea uneori în parc, la Operă. Drumul trecea prin faţa unei gogoşerii. Întâi era un magazin de ochelari, apoi venea unul de blănuri, o croitorie, băcănia de unde lua mama nechezol şi compot de prune şi după aia, în sfârşit, locul unde, asemeni unor păcătoşi din iad, langoşi cu brânză se prăjeau în uleiul încins, lăsând dâre de grăsime pe hârtia maronie şi la gura mea. Tu nu mi-au luat decât o gogoaşă! Aşa i-am zis într-o zi bunică-mii, când iarăşi ne certam în bucătărie. A tăcut rănită şi s-a închis la ea în cameră.
Lângă blocul mamei, chiar în staţia de troleibuz, acolo unde până de curând era un Second Hand, s-a deschis o florărie. Am intrat să cer nişte zambile, dar nu aveau. Când eram mică, pe locul ăsta era tot florărie. Aveau garoafe şi câteva plante verzi. Dacă voiai altceva, te duceai la ţigăncile din staţie. Una mai e şi acum, deşi au anunţat ăştia că se lasă ger. Are nişte buchete de crizanteme galbene şi câţiva crini imperiali. Şi cu vreo treizeci de ani mai mult.
Mai am un pic şi ajung la mama. Picăturile de ploaie au început să prindă consistenţă şi să se transforme în fulgi. Oraşul e gri şi umed şi pare că respiră un fel de tristeţe. Mă opresc un pic, trec sacoşa cu cartofi în mâna cealaltă şi rămân cu privirea aţintită pe statuia din mijlocul pieţii. Aşa cum arată acum, oraşul pare acelaşi din trecut. Cică şi autobuzele astea noi, de la turci, vor fi ca alea de pe vremuri, cu burduf. Mă simt mică, ca şi cum acolo, pe interior, m-aş fi lăsat pe vine.
Băiatul şi fata care se pupau mai devreme trec pe lângă mine. Chiar în staţie, el o mai pupă o dată şi se urcă în 66, aproape din mers. Ea îi face cu mâna, se întoarce cu spatele şi îşi înfige dinţii în gogoaşă. E cu ciocolată, îmi zic şi gândul ăsta din cap mă aduce în prezent. Ajung la mama.
Aleea din faţă îşi croieşte drum ca o venă pe sub piele. Pe jos, roşcove. Chiar şi fără să le ating, le simt mirosul ăla de reavăn şi senzaţia de lipicioşenie pe care mi-o lăsau pe degete când le desfăceam să culeg bobiţele verzui dinăuntrul lor. Aveam câteva forme de nisip şi mi le aranjam frumos, ca-ntr-o bucătărioară, pe câte o piatră încălzită de soare, de la rondul scriitorilor. Cum ajungeam, dădeam o raită şi strigam statuile pe nume, ca la catalog. Cel mai greu era Delavrancea. Prea lung numele pentru vârsta mea. Îmi plăcea de Vlahuţă, mai ales când i se mai aşeza câte un porumbel pe cap sau i se făcea cuşmă de omăt, iarna. Dacă era cuminte, îi dădeam şi lui nişte bobiţe să mănânce la prânz.
Grăbesc pasul şi strivesc din greşeală o roşcovă care pocneşte sub picior. Aici, pe prima alee la stânga, era demult un fotograf. Avea un căluţ de jucărie pe care puteai să urci ca să-ţi facă poză. Încerc să-mi aduc aminte când l-am văzut ultima dată. Nu reuşesc. Încep să uit, semn că deja amintirile sunt atât de multe încât creierul face selecţie. Mă duc la mama acasă. M-a rugat să-i cumpăr cartofi. În faţă la Lazăr, la liceu, un băiat şi o fată se pupă stângaci. Ea se înalţă pe vârfuri şi cu o mână se agaţă de gâtul lui, în timp ce în cealaltă ţine o gogoaşă d-aia, de la Mega.
Când bunica încă mai ieşea din casă, mă ducea uneori în parc, la Operă. Drumul trecea prin faţa unei gogoşerii. Întâi era un magazin de ochelari, apoi venea unul de blănuri, o croitorie, băcănia de unde lua mama nechezol şi compot de prune şi după aia, în sfârşit, locul unde, asemeni unor păcătoşi din iad, langoşi cu brânză se prăjeau în uleiul încins, lăsând dâre de grăsime pe hârtia maronie şi la gura mea. Tu nu mi-au luat decât o gogoaşă! Aşa i-am zis într-o zi bunică-mii, când iarăşi ne certam în bucătărie. A tăcut rănită şi s-a închis la ea în cameră.
Lângă blocul mamei, chiar în staţia de troleibuz, acolo unde până de curând era un Second Hand, s-a deschis o florărie. Am intrat să cer nişte zambile, dar nu aveau. Când eram mică, pe locul ăsta era tot florărie. Aveau garoafe şi câteva plante verzi. Dacă voiai altceva, te duceai la ţigăncile din staţie. Una mai e şi acum, deşi au anunţat ăştia că se lasă ger. Are nişte buchete de crizanteme galbene şi câţiva crini imperiali. Şi cu vreo treizeci de ani mai mult.
Mai am un pic şi ajung la mama. Picăturile de ploaie au început să prindă consistenţă şi să se transforme în fulgi. Oraşul e gri şi umed şi pare că respiră un fel de tristeţe. Mă opresc un pic, trec sacoşa cu cartofi în mâna cealaltă şi rămân cu privirea aţintită pe statuia din mijlocul pieţii. Aşa cum arată acum, oraşul pare acelaşi din trecut. Cică şi autobuzele astea noi, de la turci, vor fi ca alea de pe vremuri, cu burduf. Mă simt mică, ca şi cum acolo, pe interior, m-aş fi lăsat pe vine.
Băiatul şi fata care se pupau mai devreme trec pe lângă mine. Chiar în staţie, el o mai pupă o dată şi se urcă în 66, aproape din mers. Ea îi face cu mâna, se întoarce cu spatele şi îşi înfige dinţii în gogoaşă. E cu ciocolată, îmi zic şi gândul ăsta din cap mă aduce în prezent. Ajung la mama.
vineri, 23 februarie 2018
Ca La Mama acasă
Astăzi, din nou despre mâncare. Dar nu orice fel. Ci d-aia ca la mama acasă. Nu, nu am gătit nimic şi nici nu am de gând, deşi ar trebui. De altfel, am o pungă cu nişte varză de Bruxelles care zace cam de multicel în frigider şi cu care nu ştiu ce să fac.
In fine, toată această preafrumoasă introducere ca să vă anunţ că vă invit la masă. Şi nu la mine acasă, ci la restaurant. Eram sigură că brusc o să vă trezesc interesul. Invitaţia este lansată de restaurantele La Mama care sărbătoresc 19 ani de existenţă. Ştiu, e teribil cum trece timpul ăsta! Imi aduc şi acum aminte cum, întorcându-mă la un moment dat din vacanţă cu B., în tren fiind, ne-am dat noi seama că nu aveam nimic de mâncare în frigiderul de acasă. Aşa că, de la gară, am ajuns direct la La Mama, cu valizele după noi. Nu vreţi să ştiţi faţa chelnerului când i-am spus pe un ton foarte casual că stăm până miercuri! Şi acum, când vă povestesc, salivez aducându-mi aminte de ciulamaua lor de pui şi de sarmalele cu mămăliguţă.
Cu ocazia frumoasei vârste de 19 ani, ca tot tânărul care se respectă, şi restaurantul nostru va da petrecere. Așa că marți, 27 februarie, începând cu ora 19:00, la restaurantul La Mama - Ateneu (str. Episcopiei nr. 9), va avea loc o petrecere cu tematica BLUE PARTY. Și fiți atenți, nu doar că se lasă cu mâncare și băutură, dar vor cânta și cei de la Publika!
Și acum, să vă dau și vestea bună: am o invitație de două persoane pentru voi, la aniversarea La Mama. Tot ce-aveți de făcut este să dați un like articolului și să-mi lăsați într-un comentariu aici sau pe pagina de fb a blogului, care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vorbiți de acest lanț de restaurante: că o fi un fel de mâncare, o întâmplare, un loc, o persoană, nu contează. Câsțigătorul va fi desemnat luni dimineață, iar alegerea îmi va aparține. Voi căuta să premiez comentariul cel mai simpatic sau cel mai emoționant. Depinde în ce pasă voi fi luni de dimineață.
Dress code-ul evenimentului: ținută casual cu elemente vestimentare de culoare albastră!
Dacă vă întrebați cumva dacă acest articol este unul plătit, ei bine nu. M-a rugat o amică să scriu despre eveniment. Iar dacă vă întrebați cumva dacă mai am multe astfel de amice, răspunsul este da. Poate o să vă povestesc într-o zi despre ele.
In fine, toată această preafrumoasă introducere ca să vă anunţ că vă invit la masă. Şi nu la mine acasă, ci la restaurant. Eram sigură că brusc o să vă trezesc interesul. Invitaţia este lansată de restaurantele La Mama care sărbătoresc 19 ani de existenţă. Ştiu, e teribil cum trece timpul ăsta! Imi aduc şi acum aminte cum, întorcându-mă la un moment dat din vacanţă cu B., în tren fiind, ne-am dat noi seama că nu aveam nimic de mâncare în frigiderul de acasă. Aşa că, de la gară, am ajuns direct la La Mama, cu valizele după noi. Nu vreţi să ştiţi faţa chelnerului când i-am spus pe un ton foarte casual că stăm până miercuri! Şi acum, când vă povestesc, salivez aducându-mi aminte de ciulamaua lor de pui şi de sarmalele cu mămăliguţă.
Cu ocazia frumoasei vârste de 19 ani, ca tot tânărul care se respectă, şi restaurantul nostru va da petrecere. Așa că marți, 27 februarie, începând cu ora 19:00, la restaurantul La Mama - Ateneu (str. Episcopiei nr. 9), va avea loc o petrecere cu tematica BLUE PARTY. Și fiți atenți, nu doar că se lasă cu mâncare și băutură, dar vor cânta și cei de la Publika!
Și acum, să vă dau și vestea bună: am o invitație de două persoane pentru voi, la aniversarea La Mama. Tot ce-aveți de făcut este să dați un like articolului și să-mi lăsați într-un comentariu aici sau pe pagina de fb a blogului, care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vorbiți de acest lanț de restaurante: că o fi un fel de mâncare, o întâmplare, un loc, o persoană, nu contează. Câsțigătorul va fi desemnat luni dimineață, iar alegerea îmi va aparține. Voi căuta să premiez comentariul cel mai simpatic sau cel mai emoționant. Depinde în ce pasă voi fi luni de dimineață.
Dress code-ul evenimentului: ținută casual cu elemente vestimentare de culoare albastră!
Dacă vă întrebați cumva dacă acest articol este unul plătit, ei bine nu. M-a rugat o amică să scriu despre eveniment. Iar dacă vă întrebați cumva dacă mai am multe astfel de amice, răspunsul este da. Poate o să vă povestesc într-o zi despre ele.
Poza La Mama |
vineri, 16 februarie 2018
Engleză versus română
Avea trei ani şi era în grupa mică, la grădiniţă, când a început să înveţe primele ei cuvinte în engleză. Apoi, am schimbat grădiniţa atraşi de ideea unei alternative private în care, ni se spusese, că va beneficia de ore de engleză intensiv. Dar nu a fost de ajuns. Pe la şase ani, am decis că gata, e nevoie să se apuce serios de limba lui Shakespeare fără de care aproape că nu prea ai cum să te mai descurci în zilele noastre. Nu sunt ironică. Nu încă. Şi uite aşa, preţ de patru ani de zile, de două ori pe săptămână, Ana s-a dus la British Council. I-a folosit? Oh, da! A învăţat engleză? Chiar foarte bine. Atât de bine încât la aproape treisprezece ani ai ei, fiică mea e bilingvă. Citeşte în engleză, se uită la filme fără subtitrare, toată muzica pe care o ascultă e în engleză, ba chiar şi înjurăturile şi cuvintele de alint sunt tot în engleză. Dacă acum câţiva ani- să zicem vreo doi- aş fi fost tentată să mă felicit pentru o asemenea performanţă a infantei, acum recunosc că am o mică strângere de inimă. Nu pentru că ştie engleză. Ci pentru că tind să cred că nu ştie şi română la fel de bine.
Suntem o generaţie de părinţi care îşi doreşte cu orice preţ să-şi vadă copiii integraţi şi integrabili într-o societate modernă, occidentală şi pentru asta facem eforturi încă din copilăria mică. Invăţarea unei limbi străine o vedem ca pe ceva extrem de firesc care trebuie să facă parte din programul normal de educaţie al copiilor noştri. Ceea ce e foarte bine. Doar că, de multe ori, ne încurajăm copiii să citească în altă limbă, să se uite la filme netraduse sau nedublate, gândindu-ne că las' că româna o vor învăţa oricum! Ei bine, daţi-mi voie să vă spun, că simplul fapt că aud română în jurul lor nu-i va ajuta pe cei mici să ajungă să o vorbească corect. Eu însămi am acasă o domnişoară care recunoaşte singură că îi este mult mai simplu să se exprime în engleză decât în limba maternă. Şi tind să cred că are dreptate. Am observat că spre deosebire de alte generaţii (da, ştiu, încep şi eu ca mama), adolescenţii ăştia de astăzi au un vocabular relativ sărac în română. Nu ştiu să-şi adapteze registrul de limbaj tipului de mesaj pe care trebuie să-l transmită şi felului în care vor să-l transmită. Chit că e vorbit sau în scris, discursul lor tinde să sune la fel.De multe ori prost, cu cuvinte plate, fără nuanţe şi cu greşeli de exprimare. Şi asta în condiţiile în care există conţinut.
In plus, cum trăiesc într-o epocă unde totul se petrece extrem de repede, nu mai au răbdare să citească literatură aşa zis clasică, cea care, prin scriitură, ar mai putea contribui la îmbogăţirea vocabularului. Nu mai au răbdare nici măcar să scrie corect, nu li se pare important felul în care îşi construiesc mesajele, ci doar ideile vehiculate. Vă invit să aruncaţi un ochi pe paginile de facebook ale celor foarte tineri şi să vedeţi cum cratimele sau acordurile devin opţionale.
Din păcate, ţin să vă spun că doar şcoala nu va face mare lucru pentru a îndrepta aceste probleme. Orele de română sunt insuficiente, lista de lecturi obligatorii nu e neapărat obligatorie, iar felul în care biată limbă română este mutilată peste tot, în spaţiul public, îi face pe copiii noştri să devină extrem de permisivi cu propriile lor greşeli. Şi e păcat. Gândiţi-vă că riscăm să creştem o generaţie incapabilă să-şi înveţe proprii copii să vorbească corect româneşte. Iar a stăpâni bine propria limba maternă nu trebuie să fie un moft, tot aşa cum a o învăţa corect nu este de la sine înţeles. My two cents, cum ar spune fiică mea..
Suntem o generaţie de părinţi care îşi doreşte cu orice preţ să-şi vadă copiii integraţi şi integrabili într-o societate modernă, occidentală şi pentru asta facem eforturi încă din copilăria mică. Invăţarea unei limbi străine o vedem ca pe ceva extrem de firesc care trebuie să facă parte din programul normal de educaţie al copiilor noştri. Ceea ce e foarte bine. Doar că, de multe ori, ne încurajăm copiii să citească în altă limbă, să se uite la filme netraduse sau nedublate, gândindu-ne că las' că româna o vor învăţa oricum! Ei bine, daţi-mi voie să vă spun, că simplul fapt că aud română în jurul lor nu-i va ajuta pe cei mici să ajungă să o vorbească corect. Eu însămi am acasă o domnişoară care recunoaşte singură că îi este mult mai simplu să se exprime în engleză decât în limba maternă. Şi tind să cred că are dreptate. Am observat că spre deosebire de alte generaţii (da, ştiu, încep şi eu ca mama), adolescenţii ăştia de astăzi au un vocabular relativ sărac în română. Nu ştiu să-şi adapteze registrul de limbaj tipului de mesaj pe care trebuie să-l transmită şi felului în care vor să-l transmită. Chit că e vorbit sau în scris, discursul lor tinde să sune la fel.De multe ori prost, cu cuvinte plate, fără nuanţe şi cu greşeli de exprimare. Şi asta în condiţiile în care există conţinut.
In plus, cum trăiesc într-o epocă unde totul se petrece extrem de repede, nu mai au răbdare să citească literatură aşa zis clasică, cea care, prin scriitură, ar mai putea contribui la îmbogăţirea vocabularului. Nu mai au răbdare nici măcar să scrie corect, nu li se pare important felul în care îşi construiesc mesajele, ci doar ideile vehiculate. Vă invit să aruncaţi un ochi pe paginile de facebook ale celor foarte tineri şi să vedeţi cum cratimele sau acordurile devin opţionale.
Din păcate, ţin să vă spun că doar şcoala nu va face mare lucru pentru a îndrepta aceste probleme. Orele de română sunt insuficiente, lista de lecturi obligatorii nu e neapărat obligatorie, iar felul în care biată limbă română este mutilată peste tot, în spaţiul public, îi face pe copiii noştri să devină extrem de permisivi cu propriile lor greşeli. Şi e păcat. Gândiţi-vă că riscăm să creştem o generaţie incapabilă să-şi înveţe proprii copii să vorbească corect româneşte. Iar a stăpâni bine propria limba maternă nu trebuie să fie un moft, tot aşa cum a o învăţa corect nu este de la sine înţeles. My two cents, cum ar spune fiică mea..
joi, 15 februarie 2018
Culinaryon şi o invitație la un atelier de gătit în familie
Afară e urât, parcurile sunt pustii, epidemia de gripă e în toi, ce să faci cu ăsta micu' care se plictiseşte? Mai ales că peste doar două zile vine weekendul şi iarăşi începe goana după idei şi sugestii de distrat progenitura. Aşa-i că am dreptate? Parcă nu-ţi vine să-l laşi să zacă toată ziua în faţa televizorului sau pe tabletă, dar parcă nici tu nu mai poţi să vezi cum tot timpul tău liber e sfâşiat între partide de Monopoly şi oale care bolborosesc molcom pe aragaz.
Noroc că aţi trecut pe aici, că am o propunere! Nu, nu o să vin la voi să stau eu cu copilul cât daţi o tură prin Mall. Însă, m-am gândit să vă trimit la un curs de gătit! O să ziceţi: păi, bine, măi fată, faci mişto de noi? Nu stăm destul toată ziua cu nasul în tigăi, acum vrei să ne mai şi placă? Şi-n plus, dacă noi plecăm pe coclauri, ce facem cu copiii? Păi îi luaţi cu voi! Concret, este vorba de un atelier de gătit în familie în care veţi face împreună trei feluri de mâncare, dar mai ales vă veţi distra şi veţi petrece timp împreună fără tablete, televizor sau certuri în jurul temelor pentru la şcoală. (sfatul meu este să-i puneţi să-şi facă temele de sâmbătă)
Invitaţia la gătit în familie vă este lansată de cei de la Culinaryon- cel mai mare centru de divertisment culinar din Europa unde puteţi beneficia de o sumedenie de cursuri de gătit în compania unui bucătar profesionist. Şi nu numai, căci, aşa cum scrie pe site, centrul dispune de 1300 mp, de două săli de conferinţă, trei studiori de gătit, o cameră VIP şi poate găzdui până la 250 de invitaţi, fiecare cu propriile staţii de gătit, masa bucătarului şef, bar şi sisteme multimedia de ultimă generaţie. Așadar, centrul se dovedeşte o locaţie excelentă pentru petreceri, cursuri de gătit, team building-uri, training-uri de afaceri sau zile de naştere. Dacă vreți să aflați povestea din spatele acestei inițiative, citiți aici.
Culinaryon se găseşte pe Şoseaua Pipera, nr 48, sector 2, iar înscrierile la cursuri şi ateliere se pot face on line. Cursul de gătit în familie, alături de copii, are loc duminică, 18 februarie, începând cu orele 12h00. Durează aproximativ trei ore şi costă 200 de lei.
Iar dacă vă întrebaţi dacă acesta este o publicitate mascată, ei bine nu e. Vecina mea de la 5 lucrează la ei şi mi-a propus să merg cu Ana mea. Doar că ea e cu nu ştiu ce olimpiadă, aşa că m-am gândit să vă trimit pe voi în locul meu. Așadar, primul venit, primul servit: cine vrea să participe la un atelier de gătit în familie, mâna sus! Am o invitație! O singură condiție: share și like la pagina de facebook a blogului și un like pe pagina celor de la culynarion. După care, un comentariu la mine și unul la ei ca să ne povestiți cum a fost. Atât de simplu!
Frumos ar fi să mă chemați să și gust din ce ați gătit, dar na, am zis să nu întind coarda!
Noroc că aţi trecut pe aici, că am o propunere! Nu, nu o să vin la voi să stau eu cu copilul cât daţi o tură prin Mall. Însă, m-am gândit să vă trimit la un curs de gătit! O să ziceţi: păi, bine, măi fată, faci mişto de noi? Nu stăm destul toată ziua cu nasul în tigăi, acum vrei să ne mai şi placă? Şi-n plus, dacă noi plecăm pe coclauri, ce facem cu copiii? Păi îi luaţi cu voi! Concret, este vorba de un atelier de gătit în familie în care veţi face împreună trei feluri de mâncare, dar mai ales vă veţi distra şi veţi petrece timp împreună fără tablete, televizor sau certuri în jurul temelor pentru la şcoală. (sfatul meu este să-i puneţi să-şi facă temele de sâmbătă)
Invitaţia la gătit în familie vă este lansată de cei de la Culinaryon- cel mai mare centru de divertisment culinar din Europa unde puteţi beneficia de o sumedenie de cursuri de gătit în compania unui bucătar profesionist. Şi nu numai, căci, aşa cum scrie pe site, centrul dispune de 1300 mp, de două săli de conferinţă, trei studiori de gătit, o cameră VIP şi poate găzdui până la 250 de invitaţi, fiecare cu propriile staţii de gătit, masa bucătarului şef, bar şi sisteme multimedia de ultimă generaţie. Așadar, centrul se dovedeşte o locaţie excelentă pentru petreceri, cursuri de gătit, team building-uri, training-uri de afaceri sau zile de naştere. Dacă vreți să aflați povestea din spatele acestei inițiative, citiți aici.
Culinaryon se găseşte pe Şoseaua Pipera, nr 48, sector 2, iar înscrierile la cursuri şi ateliere se pot face on line. Cursul de gătit în familie, alături de copii, are loc duminică, 18 februarie, începând cu orele 12h00. Durează aproximativ trei ore şi costă 200 de lei.
Iar dacă vă întrebaţi dacă acesta este o publicitate mascată, ei bine nu e. Vecina mea de la 5 lucrează la ei şi mi-a propus să merg cu Ana mea. Doar că ea e cu nu ştiu ce olimpiadă, aşa că m-am gândit să vă trimit pe voi în locul meu. Așadar, primul venit, primul servit: cine vrea să participe la un atelier de gătit în familie, mâna sus! Am o invitație! O singură condiție: share și like la pagina de facebook a blogului și un like pe pagina celor de la culynarion. După care, un comentariu la mine și unul la ei ca să ne povestiți cum a fost. Atât de simplu!
Frumos ar fi să mă chemați să și gust din ce ați gătit, dar na, am zis să nu întind coarda!
foto Culinaryon |
miercuri, 14 februarie 2018
Mai mult decât suficient
Intru în magazin. E marți, trecut de șase și oboseala se amestecă cu foamea. Deja am lista în cap: niște mere și niște portocale, o chiflă pentru micul ei dejun, două legături de ceapă verde, un avocado și câteva ciuperci. Termin destul de repede și rămân un pic pe loc, preț de o răsuflare și o privire aruncată de jur împrejur. Acum îmi este și mai foame și deja încep să simt gusturi în spatele fiecărei etichete.
Mă întorc pe călcâie și cu coșul târâș după mine, mă apropii de ieșire. Abia atunci le văd, deși erau de minute bune în dreptul meu. Sunt multe, colorate- și albe, și roz, și roșii. Sunt frezii, trandafiri sau lalele în buchete de câte cinci, înghesuite unele în altele ca și cum ar fi crescut laolaltă, într-o dezordine aproape vie. Sunt frumoase, atât de frumoase încât rămân pur și simplu pe loc, doar ca să mă uit la ele. Calculez rapid: încă două săptămâni până la 1 Martie. Deci nu e asta. Apoi, îmi aduc aminte: stai, mă, că vine Ziua îndrăgostiților! Anul trecut, mi-a cerut un cadou. Ana. Dar de ce, mamă, vrei cadou? Ridică din umeri și zice cu naivitatea aia dezarmantă a fetelor: simt nevoia să primesc și eu ceva.
Anul ăsta nu mai întreb nimic. Pun mâna pe un buchet de lalele și-l arunc în coș peste ceapă și ciuperci. Sunt roșii. Sunt pentru ea. Incă e la vârsta la care se bucură că primește, indiferent de la cine. Mai e puțin și va veni perioada în care nu va conta decât de la cine primește, indiferent ce. Oare alea galbene or fi mai frumoase? Sau să iau frezii, că alea și miros? Până să-mi răspund, sună telefonul.
- Mama, tu când vii acasă?
O simt un pic agitată, ca atunci când pune ceva la cale. Sau când a făcut o prostie. Tot mai frumoase sunt alea roșii, îmi spun în gând și apoi, cu voce tare:
- In cinci minute. Sunt la Mega!
Acasă, mă așteaptă în hol. Abia intrată pe ușă, și-a aruncat cizmele cât colo și cum mă vede, o ia la fugă spre camera ei. Câteva secunde mai târziu, se apropie de mine ascunsă după un buchet imens de flori.
- Happy Valentine's Day, mami!
Iau buchetul în brațe și-i întind, la rându-mi, lalelele roșii.
- Happy Valentine's Day, pisoi!
Ne bufnește râsul. Pentru o secundă, ascunsă fiecare în spatele florilor ei, nu mai suntem mamă și fiică, ci doar două fete fericite că au primit și ele ceva, că iată, au dovada că există și că sunt importante. Și pentru o fată- fie ea mare sau mică- asta e mai mult decât suficient.
Mă întorc pe călcâie și cu coșul târâș după mine, mă apropii de ieșire. Abia atunci le văd, deși erau de minute bune în dreptul meu. Sunt multe, colorate- și albe, și roz, și roșii. Sunt frezii, trandafiri sau lalele în buchete de câte cinci, înghesuite unele în altele ca și cum ar fi crescut laolaltă, într-o dezordine aproape vie. Sunt frumoase, atât de frumoase încât rămân pur și simplu pe loc, doar ca să mă uit la ele. Calculez rapid: încă două săptămâni până la 1 Martie. Deci nu e asta. Apoi, îmi aduc aminte: stai, mă, că vine Ziua îndrăgostiților! Anul trecut, mi-a cerut un cadou. Ana. Dar de ce, mamă, vrei cadou? Ridică din umeri și zice cu naivitatea aia dezarmantă a fetelor: simt nevoia să primesc și eu ceva.
Anul ăsta nu mai întreb nimic. Pun mâna pe un buchet de lalele și-l arunc în coș peste ceapă și ciuperci. Sunt roșii. Sunt pentru ea. Incă e la vârsta la care se bucură că primește, indiferent de la cine. Mai e puțin și va veni perioada în care nu va conta decât de la cine primește, indiferent ce. Oare alea galbene or fi mai frumoase? Sau să iau frezii, că alea și miros? Până să-mi răspund, sună telefonul.
- Mama, tu când vii acasă?
O simt un pic agitată, ca atunci când pune ceva la cale. Sau când a făcut o prostie. Tot mai frumoase sunt alea roșii, îmi spun în gând și apoi, cu voce tare:
- In cinci minute. Sunt la Mega!
Acasă, mă așteaptă în hol. Abia intrată pe ușă, și-a aruncat cizmele cât colo și cum mă vede, o ia la fugă spre camera ei. Câteva secunde mai târziu, se apropie de mine ascunsă după un buchet imens de flori.
- Happy Valentine's Day, mami!
Iau buchetul în brațe și-i întind, la rându-mi, lalelele roșii.
- Happy Valentine's Day, pisoi!
Ne bufnește râsul. Pentru o secundă, ascunsă fiecare în spatele florilor ei, nu mai suntem mamă și fiică, ci doar două fete fericite că au primit și ele ceva, că iată, au dovada că există și că sunt importante. Și pentru o fată- fie ea mare sau mică- asta e mai mult decât suficient.
duminică, 11 februarie 2018
Sunt doar o fată, fără obligaţii, căreia îi place să scrie
Da, recunosc, a trecut mai mult de o săptămână de când nu am mai dat pe aici. Nu-mi voi cere scuze, pentru că nu mă simt deloc vinovată. Ştiu foarte bine că pentru a ţine publicul aproape, un blogger trebuie să posteze dacă nu zilnic, cel puţin o dată la două zile. La fel de bine ştiu că articolele trebuie să fie interesante, să atingă publicul ţintă, să lanseze dezbateri, să ofere informaţii, iar dacă sunt şi în folosul comunităţii şi eventual al întregii planete, cu atât mai bine.
De data asta, o să fiu sinceră cu voi: deşi le cunosc, toate aceste aspecte mă lasă complet rece. Poate pentru că nu mă consider absolut deloc ceea ce se cheamă un blogger, ci mai degrabă sunt o fată căreia îi place să scrie. De aici şi totala mea libertate în a povesti cum am chef şi despre ce am chef. Ah, şi când am chef. O săptămână, să zicem că blogul nu mi-a lipsit mai deloc. În locul lui am preferat să pierd vremea printre cărţi, la FNAC, să-mi cumpăr ultimul roman al lui Gilles Legardinier (un scriitor extrem de popular, fără pretenţii, dar care mă spală de gânduri în fiecare seară), să-mi fac cadou o rochie de zece euro, de la Promod şi să-i iau copilei o eşarfă la reduceri, neagră, cu capete de morţi violet.
Nu m-am simţit în niciun fel vinovată că în timp ce alţii se trezeau cu noaptea-n cap să meargă la serviciu, eu dormeam până spre zece, pierzând apoi timpul la televizor, între o cafea aburindă şi o pisică care torcea discret aşteptând-mă să deschid uşa de la frigider. Poate că aş fi putut să vă povestesc cum s-a văzut iarna din Franţa. Cum se întâmplă când ninge brusc şi neaşteptat într-un oraş obişnuit cu frigul, dar nu şi cu zăpada. Cum reacţionează oamenii când se opreşte circulaţia tuturor autobuzelor din oraş. Sau, cu puţin umor, aş fi putut să vă descriu scena cu domnul cu mocasini albaştri care a alunecat pe gheaţă, cât era de lung, direct sub ochii mei, în timp ce bagheta din pungă s-a dus cât colo. Dar ştiţi ce? Uneori, chiar şi simpla apăsare pe butonul calculatorului, chiar şi numai scrierea unei parole poate să implice un efort de care să nu ai chef. Şi vă spun cu mâna pe inimă că eu n-am avut chef de poveşti. Am preferat să-mi văd de viaţă. Să pun la bătaie kilogramele pierdute la Pilates şi să mănânc cel mai bun croisant cu migdale pe care l-am gustat vreodată, să beau vin la masă în loc de apă, să zic da când am fost întrebată dacă vreau brânză şi să mai iau încă o porţie de lasagna la cină.
Acum, recitind ce am scris, mă gândesc că poate ar trebui totuşi să vă ofer ceva concret. O informaţie. Măcar una mică, cum ar fi să vă spun titlul cărţii lui Legardinier: Sau oraşul în care am fost. Sau reţeta de croisant. Doar că nu am chef. Şi nici nu mă simt vinovată. Până la urmă, sunt doar o fată fără obligaţii căreia îi place să scrie. Nu tot timpul. Doar când vrea ea.
De data asta, o să fiu sinceră cu voi: deşi le cunosc, toate aceste aspecte mă lasă complet rece. Poate pentru că nu mă consider absolut deloc ceea ce se cheamă un blogger, ci mai degrabă sunt o fată căreia îi place să scrie. De aici şi totala mea libertate în a povesti cum am chef şi despre ce am chef. Ah, şi când am chef. O săptămână, să zicem că blogul nu mi-a lipsit mai deloc. În locul lui am preferat să pierd vremea printre cărţi, la FNAC, să-mi cumpăr ultimul roman al lui Gilles Legardinier (un scriitor extrem de popular, fără pretenţii, dar care mă spală de gânduri în fiecare seară), să-mi fac cadou o rochie de zece euro, de la Promod şi să-i iau copilei o eşarfă la reduceri, neagră, cu capete de morţi violet.
Nu m-am simţit în niciun fel vinovată că în timp ce alţii se trezeau cu noaptea-n cap să meargă la serviciu, eu dormeam până spre zece, pierzând apoi timpul la televizor, între o cafea aburindă şi o pisică care torcea discret aşteptând-mă să deschid uşa de la frigider. Poate că aş fi putut să vă povestesc cum s-a văzut iarna din Franţa. Cum se întâmplă când ninge brusc şi neaşteptat într-un oraş obişnuit cu frigul, dar nu şi cu zăpada. Cum reacţionează oamenii când se opreşte circulaţia tuturor autobuzelor din oraş. Sau, cu puţin umor, aş fi putut să vă descriu scena cu domnul cu mocasini albaştri care a alunecat pe gheaţă, cât era de lung, direct sub ochii mei, în timp ce bagheta din pungă s-a dus cât colo. Dar ştiţi ce? Uneori, chiar şi simpla apăsare pe butonul calculatorului, chiar şi numai scrierea unei parole poate să implice un efort de care să nu ai chef. Şi vă spun cu mâna pe inimă că eu n-am avut chef de poveşti. Am preferat să-mi văd de viaţă. Să pun la bătaie kilogramele pierdute la Pilates şi să mănânc cel mai bun croisant cu migdale pe care l-am gustat vreodată, să beau vin la masă în loc de apă, să zic da când am fost întrebată dacă vreau brânză şi să mai iau încă o porţie de lasagna la cină.
Acum, recitind ce am scris, mă gândesc că poate ar trebui totuşi să vă ofer ceva concret. O informaţie. Măcar una mică, cum ar fi să vă spun titlul cărţii lui Legardinier: Sau oraşul în care am fost. Sau reţeta de croisant. Doar că nu am chef. Şi nici nu mă simt vinovată. Până la urmă, sunt doar o fată fără obligaţii căreia îi place să scrie. Nu tot timpul. Doar când vrea ea.
Hai că vă dau totuşi titlul cărţii |
sâmbătă, 3 februarie 2018
Noutăți la Casa experimentelor
Ați fost vreodată la Casa experimentelor? Dacă nu, să vă duceți. Mai ales că acum este și vacanță și uitându-mă la primăvara de la geam, mă îndoiesc că are rost să bateți drumul până la munte. Ce puteți face la Casa experimentelor? Ei bine, după cum îi spune și numele, este un loc unde copiii pot face experimente, un centru interactiv unde cei mici se joacă învățând despre lume.
Dar ce mi-o fi venit să vă propun tocmai acum o vizită acolo, mai ales că locul există de mai mulți ani? Ei bine, tocmai am primit de la ei un comunicat de presă din care am aflat că, începând de mâine, un nou exponat va fi disponibil în secțiunea de Iluzii optice și biologice. Vă las mai jos detaliile, iar voi să vă faceți rezervare înainte de a vă duce acolo pentru că de obicei este lume multă. Să vă duceți, da? Ana mea nu va ajunge mâine pentru că, ghiciți ce, pleacă la schi! Noroc că prețul cuprinde și trei intrări la piscină.
Dacă vi se pare o informație interesantă, un like și un share ar fi de folos.
Dar ce mi-o fi venit să vă propun tocmai acum o vizită acolo, mai ales că locul există de mai mulți ani? Ei bine, tocmai am primit de la ei un comunicat de presă din care am aflat că, începând de mâine, un nou exponat va fi disponibil în secțiunea de Iluzii optice și biologice. Vă las mai jos detaliile, iar voi să vă faceți rezervare înainte de a vă duce acolo pentru că de obicei este lume multă. Să vă duceți, da? Ana mea nu va ajunge mâine pentru că, ghiciți ce, pleacă la schi! Noroc că prețul cuprinde și trei intrări la piscină.
Duminica
4 februarie 2018, incepand cu ora 11 :00, Sectiunea de Iluzii Optice si
Biologie se imbogateste cu un nou exponat :) Ce sa fie?
Va fi nevoie doar sa privesti sau poti sa si interactionezi?
Rezerva-ti si tu un loc pe site-ul nostru si vino pregatit pentru una dintre cele mai frumoase senzatii!
Exponatul va fi realizat in cadrul proiectului "Stiinta pentru toti, pentru o viata mai buna!" cofinantat de Fundatia Orange si vor putea interactiona cu acesta, inclusiv persoanele cu deficiente de auz.
Va fi nevoie doar sa privesti sau poti sa si interactionezi?
Rezerva-ti si tu un loc pe site-ul nostru si vino pregatit pentru una dintre cele mai frumoase senzatii!
Exponatul va fi realizat in cadrul proiectului "Stiinta pentru toti, pentru o viata mai buna!" cofinantat de Fundatia Orange si vor putea interactiona cu acesta, inclusiv persoanele cu deficiente de auz.
Vor fi fluturi, flori si un crater aparut in podea! O combinatie perfecta pentru o zi de duminica!
Dacă vi se pare o informație interesantă, un like și un share ar fi de folos.
joi, 1 februarie 2018
Fiica ascunsă a Elenei Ferrante
A scos o carte nouă. E vorba despre Elena Ferrante, cea cu deja celebra tetralogie napolitană. Cartea de față se numește Fiica ascunsă. Sincer, când i-am văzut titlul, nu eram sigură că nu e ultimul din cele patru volume citite deja. Nu era. Ala se numea Povestea fetiței pierdute. Fie vorba între noi, cam tot un drac, dar nu o să mă leg acum de titlu, ci de acțiune.
Pe scurt, e vorba despre Leda (personajele din tetralogie se numeau Lila și Lenu, așadar un fel de variațiuni pe aceeași temă încât mă întreb dacă nu cumva și-a propus să folosească o gamă mică de prenume), o profesoară de engleză de la Universitatea din Florența (ca și Lena) divorțată, cu două fete mari, plecate în Canada la tatăl lor (până acum avem practic același personaj cu cel din tetralogie) si care decide să-și petreacă vacanța de vară singură, la mare, oferindu-și timp pentru sine. Intr-o dimineață, pe plajă, o cunoaște pe Nina și pe fetița ei, prilej cu care Ferrante începe o întreagă introspecție în sufletul femeii sfâșiat între iubirea maternă și propriile nevoi și dorințe. E o carte frumoasă, pe alocuri dureroasă, dar foarte sinceră, ca și cum autoarea ar fi luat un cuțit cu care și-ar fi despicat în două, ca pe un măr, personajul principal, lăsându-ne să vedem ce are pe dinăuntru. Este o carte despre frustrare și despre vină, o poveste cu care femeile, mai ales cele ajunse mame, vor rezona în mod sigur.
Problema acestui roman este că dacă înaintea lui ai apucat să citești faimoasa tetralogie, simți cum parcă scriitoare se învârte în cerc. Ca și cum ar fi recuperat personajul principal cu totul și i-ar fi făcut o caracterizare cât o carte. Am avut ocazia să citesc și un roman de-al Elenei Ferrante, tradus în franceză: "Les jours de mon abandon" este despre o femeie, Olga, pe care soțul a părăsește într-o zi, lăsând-o singură cu doi copii și un câine. Incă o dată, revine aceeași temă a maternității, același mixt de sentimente cu care se confruntă protagonista. Incep să cred că femeile lui Ferrante sunt de fapt una singură (și mă întreb cât este experiență personală în aceste romane) care, cu fiecare nouă carte, încearcă parcă să se reconcilieze cu sine, să se accepte și să se ierte.
Din păcate, pe măsură ce începi să te familiarizezi cu personajele lui Ferrante și cu problemele lor, dispare și sentimentul acela de surpriză. Sper să nu ajung să spun "încă o carte despre încă o femeie care se zbate între iubirea de sine și cea pentru copii". Ai zice că autoarea se povestește pe ea însăși și că romanele ei nu sunt decât pretexte pentru a se explica pe sine și a-și justifica sentimentele și poate chiar și deciziile.
Cartea merită citită. Traducerea Ceraselei Barbone este minunată și subiectele dezbătute sunt pe gustul publicului cititor feminin. Mai ales în zilele noastre, când parentingul modern pune o presiune atât de mare pe umerii mamelor încât naște adevărate drame în sufletele lor. Femeia Elenei Ferrante nu este o mamă bună. Ci una care încearcă să fie bună.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)