Vai şi cum mai aşteptam weekendul ăsta! Primul din viaţa ei de şcoler sculat samavolnic în fiecare dimineaţă la 6h30 pentru a fi  înghesuit în cămăşuţa uşor cam strâmtă pe burtă (măsurile i-au fost luate înainte de luna petrecută la ţară cu bunică-sa şi cu borcanele ei de gem) şi scos pe uşă afară în vânt şi frig.

După ce că se mucărea de vreo două zile, după ce că joi noapte nu a dormit mai deloc din pricina nasului înfundat, după ce că a început şi cursurile de engleză la British, după ce că a avut şi niscaiva teme, ieri spre seară a început să se vaite că o doare burtica.

- Ai nevoie la budă? zic pe un ton destul de sec.
- Să încerc, zice ea smiorcăindu-se.

Cinci minute mai târziu, apare victorioasă din baie.
- Am făcut, dar tot mă doare!

Îi dau jumătate de furazolidon. Tot se vaită. Îi fac ceai de mentă. La fel. Hai să încerc cu un triferment. Parcă e mai bine, dar începe să tuşească. Şi tuşeşte şi tuşeşte, ca şi cum i-ar fi rămas un os de peşte în gât. Pe la 21h30 decid să o bag în pat cu tot cu durerea ei de burtă şi behăitul enervant. Şi numai ce o văd că se duce la baie, se aruncă cu capul în closet şi se pune pe un vomitat serios, preţ de vreo 5 minute.
Apoi, se linişteşte, se spală, se bagă în pat şi spune:

- Ce bine că eşti cu mine, mamii! Data trecută când mi-a fost rău, eram la ţară doar cu buni şi tu nu erai cu mine să faci să-mi treacă!

Acum am fost şi ea a adormit liniştită până dimineaţă când eu a trebuit să plec la birou. Şi cum mai aşteptam weekendul ăsta!

Ce bine era la grădiniţă! La grădiniţa ei, nu la a mea. Deşi şi la mine era bine. Grădiniţa mea există şi în ziua de astăzi, undeva în apropiere de Cişmigiu. E o casă mare, cu etaj şi cu arici de metal în vârf de acoperiş, după cum era moda pe vremuri. Niciodată n-am ştiut care era faza cu bila aia cu ţepi ce se punea pe case ca o cireaşă pe tort, dar la trei ani ai mei, eram sigură că e un arici care s-a ascuns pe căsuţă să doarmă mai mult dimineaţa.

Copil privilegiat cu bunică paternă la domiciliu, disponibilă 24 din 24, am beneficiat de o instituţionalizare foarte blândă, care a exclus total creşa, iar grădiniţa a fost din aceea cu program scurt, în casă naţionalizată, cu o curte mică şi trei camere imense cu ferestre cât nişte ochi exoftalmici.

Cu ce îmi ocupam efectiv dimineţile, nu mai ştiu prea bine. Ştiu doar că dansam Haţegana în sala de sport, cu partenrul meu, Emil, că eram responsabilă cu împărţitul cuburilor (dar nimeni nu-mi spusese că trebuie împărţite în mod egal), că mâncam biscuiţi cu măr, că aveam un coleg bâlbâit care colecţiona gândaci vii în cutiuţe de chibrituri, că o iubeam pe doamna Valerica pentru că mă încheia la şireturi şi pe tovarăşa mea, Lidia, pentru că mirosea frumos şi era dată cu ruj.

Îmi aduc aminte cu cât patos cântam Mlădiţe-nmugurite în suflet de copii, în timp ce plesneam de mândrie în costumaşul cel oribil de şoim -- şi continui să mă mir cum de am ajuns om normal după câte prostii am înghiţit atâţia ani, pe nemestecate.

Dar mie mi-a plăcut grădiniţa mea. Şi a Anei mi-a plăcut. Mai ales că în dimineţile ploioase, puteam să chiulim fără să se supere nimeni.

Pentru că un băieţel s-a culcat cu capul pe bancă la ora de religie

Pentru că Ştefan i s-a adresat cu tu

Pentru că o fetiţă a hârşâit ceva sub bancă

Pentru că Mara nu a ştiut ce e ăla catalog

Pentru că un caiet de-al Anei s-a rătăcit

Pentru că doi flăcăi au vorbit în rând


Dar Ana o iubeşte. Doamna însă nu ştie. Azi mi-a spus că dacă vreau să aflu ce se întâmplă în clasă, să o întreb pe ea, nu pe fiică-mea. Şi e doar a patra zi de şcoală.

Prietena cea mai bună a Anei nu a nimerit în clasă cu a mea. A mea este la A, cealaltă la E. Mama ei a hotărât să lase soarta să decidă la ce învăţătoare va fi copila ei. Soarta?! Hm, să fim serioşi! Câţi dintre noi îşi permit să mai rişte, bazându-se pe soartă? Aceeaşi soartă a făcut ca un alt prieten de-al Anei să nimerească în clasa unei fete care a luat examenul de titularizare cu 5,26. E agramată, mestecă gumă la oră şi are un pronunţat defect de vorbire ce l-a făcut pe un puşti de la clasă să o roage să vorbească în română, că el nu înţelege spaniola. Aseară, în parc, mama cu pricina căuta să afle cât costă să-şi mute copilul la învăţătoarea cea bună. Căci totul costă.

Mă tot frământ de vreo două zile şi mă tot întreb de unde starea asta. Să fie oare faptul că fie-mea are 7 ani şi că nu mai e mult şi va începe să întrebe de Moş Crăciun şi de sex, va vrea smartphone şi ţoale cu Hannah Montana, se va închide la ea în cameră şi va şuşoti cu prietenele? Să fie cei 37 de ani ai mei şi cele două riduri de pe frunte care încep să mă înghiontească şi să se facă simţite, mai ales dimineaţa, la sculare?
Să fie oboseala? Sau problemele de la muncă? Sau toamna? Nimic din toate astea. Şi totuşi, ceva mi s-a oprit în gât şi nu vrea să plece.

Aseară am descoperit. E drept că pentru asta am avut nevoie de o şedinţă cu părinţii de vreo două ore şi de un pahar cu bere după, dar aerul serii plus aburii de alcool m-au făcut să am o revelaţie. Asta e!Este pentru prima dată în viaţa mea de părinte când trebuie să-mi oblig  copilul să facă lucruri care nu-mi sunt pe plac, fără să pot alege ceva mai bun. Mă văd forţată în fiecare dimineaţă să joc o mascaradă în care îi spun copilului meu ce minunat e la şcoală, când de fapt lucrurile nu stau aşa.

Nu înţeleg de ce exact în momentele speciale, momentele acelea unice, irepetabile care oricum vin și pleacă într-o fracţiune de secundă, lumea ne grăbeşte, ne împinge, ne bagă într-un colţ, ne forţează să facem totul repede, repede, fără să respirăm, fără să apucăm să spunem asta e viaţa mea şi vreau să stau şi să o contemplez pentru că a doua oară nu va mai fi, sau nu va mai fi la fel.

Mi s-a întâmplat la cununie, când am fost împinşi de la spate într-o sală mare, ţinuţi două minute în poziţie de drepţi, puşi să semnăm, daţi afară şi trimişi acasă ca să vină alţii la rând.

Mi s-a întâmplat la spital când, până să apuc să mă dumiresc, eram pe masă, cu o perfuzie şi un ac în coloană, cu un copil câteva minute mai târziu şi fără timp să plâng de bucurie.

Mi s-a întâmplat şi azi când m-am trezit băgată cu forţa într-o mulţime pe care nu o cunosc, strivită, mânată către fundul curţii, departe de copilul meu care mă căuta din priviri. Or locul meu nu era acolo. Acolo nu cunoşteam pe nimeni. Eram singură printre străini, în timp ce copilul meu era prea mic să mă mai vadă.

Ştiu că pentru asta s-a inventat aparatul de fotografiat. Dar eu vreau să am timp să mă uit la viaţa mea atunci când ea se întâmplă. Să merg încet printre lucruri şi poveşti şi să mă bucur pentru că fac parte din ele.

Am emoţii. Mari, mari, atât de mari încât mi se pare ca mă strâng de gât şi mă sufocă.Şi-mi vine să plâng. Tare, tare, atât de tare încât îmi vine să-mi pun perna pe cap, să închid lumina şi să stau acolo, pe întuneric şi să rog timpul să curgă mai încet. În loc de asta, m-am apucat să fac o salată iceberg cu bucăţi de curcan şi sos de muştar. Sper să-i placă. Sper să-mi treacă. Sper să fie bine.