Nu înţeleg de ce exact în momentele speciale, momentele acelea unice, irepetabile care oricum vin și pleacă într-o fracţiune de secundă, lumea ne grăbeşte, ne împinge, ne bagă într-un colţ, ne forţează să facem totul repede, repede, fără să respirăm, fără să apucăm să spunem asta e viaţa mea şi vreau să stau şi să o contemplez pentru că a doua oară nu va mai fi, sau nu va mai fi la fel.

Mi s-a întâmplat la cununie, când am fost împinşi de la spate într-o sală mare, ţinuţi două minute în poziţie de drepţi, puşi să semnăm, daţi afară şi trimişi acasă ca să vină alţii la rând.

Mi s-a întâmplat la spital când, până să apuc să mă dumiresc, eram pe masă, cu o perfuzie şi un ac în coloană, cu un copil câteva minute mai târziu şi fără timp să plâng de bucurie.

Mi s-a întâmplat şi azi când m-am trezit băgată cu forţa într-o mulţime pe care nu o cunosc, strivită, mânată către fundul curţii, departe de copilul meu care mă căuta din priviri. Or locul meu nu era acolo. Acolo nu cunoşteam pe nimeni. Eram singură printre străini, în timp ce copilul meu era prea mic să mă mai vadă.

Ştiu că pentru asta s-a inventat aparatul de fotografiat. Dar eu vreau să am timp să mă uit la viaţa mea atunci când ea se întâmplă. Să merg încet printre lucruri şi poveşti şi să mă bucur pentru că fac parte din ele.