După cum se poate vedea mai jos, titlul  nu indică nici numărul de cărţi din imagine (sunt cinci, da?) nici vârsta căreia îi sunt adresate (nu e niciuna de colorat), ci numele editurii care mi-a făcut ieri bucuria să-mi trimită acest cadou.



Bineînţeles că la cei aproape unsprezece ani ai ei, Ana s-a repezit la povestea lui Frank Einstein şi motorul cu antimaterie pe care şi-a aşezat-o frumos în teancul de cărţi în curs de citire. Mă rog, din teancul ăsta, una singură este dorită de ea, restul cărţilor sunt din cele obligatorii, dar binevenite, zic eu. De exemplu, poezii de Alecsandri sau Eminescu. Aşadar, acum vom avea şi nişte antimaterie peste teancul cu materie.

Dintre cărţile primite ieri, două mi-au atras în mod particular atenţia. Da, da, mie, pentru că Ana, ocupată fiind cu lecţiile, m-a lăsat pe mine să citesc din cadoul primit de ea. Minunata pălărie a lui Millie mi-a atras atenţia prin numele autorului: Satoshi Kitamura. Pentru cine nu ştie, domnul acesta este un japonez pasionat de benzi desenate, ilustrator şi autor de cărţi de copii şi care a scris o poveste adorabilă, cu parfum de Micul Prinţ despre puterea imaginaţiei la orice vârstă. Pratic, minunata pălărie a lui Millie este minunată pentru că nu există, ci este inventată în funcţie de dorinţele fiecăruia.

A doua carte pe care am ajuns să o citesc aseară, până-n miez de noapte, este cea dedicată vieţii lui Shakespeare. Iniţial am luat-o ca să văd cum e scrisă, dacă e prea aridă sau prea bogată în detalii şi, fără să-mi dau seama, am terminat-o. Cartea se doreşte un răspuns, pe înţelesul copiilor mai mărişori (peste opt ani, aş spune eu) la întrebarea: cine a fost Shakespeare? Nu doar dramaturgul, dar şi copilul şi adultul. Este foarte bine scrisă şi tradusă, este foarte interesantă, cu detalii despre viaţa oamenilor de atunci, despre cum arăta Londra în timpul lui Shakespeare, despre apariţia teatrului, despre soarta actorului, despre regină, despre ciumă, despre contextul istoric al epocii. În plus, copiii au ocazia să înveţe câte ceva şi despre piesele lui Shakespeare, despre personaje, surse de inspiraţie, frumuseţea limbajului, etc.Cartea face parte dintr-o serie publicată de Editura Trei şi consacrată vieţii unora dintre marile personalităţi ale lumii, cum ar fi: Leonardo da Vinci, Pablo Picasso, Einstein, Marco Polo, Columb, Mozart, Isus sau Newton.

Chiar dacă Ana nu s-a repezit aseară să citească despre Shakespeare, mi se pare o carte minunată pentru un elev care are tot timpul nevoie de surse de inspiraţie pentru diferite proiecte la şcoală, ca să nu mai spun că felul în care este scrisă m-a făcut pe mine, adult, să-mi doresc să o termin. Aşadar, dacă vreţi să aflaţi mai multe despre cărticica aceasta sau despre toată seria de biografii celebre, aruncaţi un ochi pe site aici. Vedeţi că în clipa de faţă, găsiţi aceste cărţi reduse, cu preţuri variind între12.28 lei şi 15.30 lei.

Pentru mai multă inspiraţie, puteţi să aruncaţi un ochi pe www.blog.edituratrei.ro sau pe www.facebook.com/panda.cartipentrucopii. Spor la citit, vă urez!

Se aud din prima clipă. Şi să încerci să nu te întorci, să nu-i bagi în seamă, tot nu ai cum. Sunt imposibil de ignorat. Vorbesc tare şi mult. Au ocupat toate scaunele din spate şi troleibuzul se leagănă în sunetul vorbăriei lor. Patru adulţi şi patru copii care le stau- unii în braţe, alţii printre picioare, apucaţi din când în când de câte o mână, traşi mai aproape şi pupaţi zgomotos. O familie numeroasă de ţigani (sau de romi, ziceţi-le cum vreţi, puţin contează), ieşită sâmbătă dimineaţa, în oraş.

Îmi place de ea cât de repede şi de uşor îşi lasă mintea să-i zboare în toate părţile, ca un pui de vânt ce bate de nebun, provocând în jur atâta panică cât să nu treacă neobservat. După ce cu nici cinci minute în urmă o fugărisem prin casă ba cu peria, ba cu pâinea cu miere, ba cu geaca şi ghiozdanul, odată ajunse pe stradă, aerul rece i-a trezit cheful de vorbă şi inevitabil, de joacă.

E fantastică această copila a mea cum reuşeşte să găsească în toate fărâmele de minute ce ne rămân pe la colţuri,  prilej să facem ceva amuzant, chiar dacă în timpul ăsta picioarele noastre fug după troleibuze.
- Mamaaa, ia spune, dacă ar fi să-ţi imaginezi că anotimpurile sunt nişte persoane, cum ar arăta? Da' să nu semene cu vreun cunoscut! Îţi închipui tu, aşa, de la cap la coadă.

Încerc să mă concentrez la întrebare în timp ce grăbesc ritmul de mers, cu ochii pe ceas.
- Păăăăi, vara ar fi blondă, cu părul luuung şi ar umbla toată ziua în chiloţi, cu o felie de pepene în mână.
Râde cu toată gura, amuzată de vara noastră copilăroasă şi impudică.
- Rândul meu acum! Primăvara mea ar fi o pacifistă. Ştii tu, genul ăla care are grijă de animale, de bătrâni şi de copii. Toamna ar fi o rebelă, cu o personalitate care ridică în aer frunzele şi le împrăştie în toate părţile. Iar iarna...hm...ar avea părul lung şi negru şi o fire foarte posacă. Aş avea o iarnă supărăcioasă şi bosumflată.
- Serios? zic. Eu mi-o imaginam copilăroasă şi pusă pe şotii.
Cade pe gânduri.
- Sau aşa, cum zici tu. Încă nu m-am decis.

Se vede că nu a fost zăpadă anul ăsta. Copiii uită repede. Se iau cu joacă şi trece timpul. Acu vine primăvara, cea pacifistă şi iubitoare de animale. A propos, a voastră cum e?

Nu am dispărut, doar m-am retras. Nici măcar de supărare, deşi motive ar fi că uite, zic unii experţi, că cică vine iar criza. Şi de data asta, va fi şi mai gogonată ca-n 2008 pentru că acum se suprapune şi pe o criză politică în Europa. Dacă e să ne luăm după ce zic diverşi analişti de pe la noi, în România ne putem aştepta la primele junghiuri în a doua jumătate a anului. Până atunci, să ne bucurăm de primăvară că tot mai e niţel şi vine cu 1 şi 8 Martie.

Acum că am început în forţă cu crash-ul financiar din China (de acolo ni se va trage de data asta) şi consecinţele dumisale, frumos ar fi să arunc un ochi şi-n ograda noastră unde lucrurile nu-s a bună, vorba lui bunică-mea. Avem copilaşi ucişi de o prăpădită de bacterie căreia nimeni nu-i dă de capăt, avem decizii politice umilitor de dureroase, avem responsabili politici care se trezesc vorbind când mai bine tăceau după cum le era obiceiul.

Avem apoi şi teme. Nu toţi. Aia micii. Chiar multe. Pentru vacanţa asta din februarie am numărat vreo treizeci şi şapte de probleme la mate, treizeci la română şi vreo douăzeci de pagini la Istorie. Nu din manual, din culegere, căci avem şi d-aia. Nu, nu a avut timp să le facă, aşa că acum are de recuperat. Am descoperit că pe măsura ce volumul de teme sporeşte, creşte şi plictiseala fiică-mii şi capacitatea ei de a răspunde în doi peri. Aşa se face că după ce a beneficiat anul trecut de un atelier de scriere creativă în urma căruia trebuia să-şi dezvolte creativitatea şi plăcerea de a scrie şi a citi, Ana a decis ca la exerciţiul cu numărul douăzeci şi ceva din tema de a doua zi, de la şcoală, la cerinţa faceţi trei propoziţii cu cuvântul frumos, să scrie după cum urmează: Codrul este frumos. Ce frumos este codrul! Codrul este frumos? Când am citit şi am făcut ochii cât cepele, mi-a răspuns: ştiu, sunt stupide ca şi tema. Dar corecte.

Şi că tot vorbim de copii, să vă spun că într-un final am cedat şi i-am cumpărat primul volum din Însemnările unei puştoaice. De ce nu i le-am luat până acum? Fiindcă această carte începe cu o propoziţie de genul mama mea e cam tâmpită. Plus că personajul îşi dorea mult un mobil şi maică-sa îi cumpără în loc de asta un caiet-jurnal (d-aia o şi face fiică-sa tâmpită). Şi cum până anul ăsta, nici Ana nu avea mobil, am zis să nu provoc o dramă (acum are, dar îl foloseşte la nevoie).Ce vreau însă să vă spun: Ana a citit primul volum într-o zi, după care a doua zi s-a dus cu taică-su la Carrefour şi şi-a cumpărat singură, din banii ei, următoarele două volume. Pe care le-a terminat într-o săptămână. Deci, dacă nu vă deranjează să se spună despre voi că sunteţi tâmpite, seria asta de cărţi chiar incită copilul la lectură.

Şi dacă tot vorbim de citit, am primit de la editura Corint o serie de trei cărţi pentru copii. Este vorba de Nesfârşita goană după elefant, Misterul din Hanul Pungaşilor şi Insula Doctorului Libris de aceasta din urmă, Ana arătându-se foarte încântată (pe celelalte nu a apucat să le citească).



La final, mai am un anunţ fain pentru copii. Se întâmplă lucruri pentru ei la Teatrul Odeon. Mâine, vineri,19 februarie şi sâmbătă, 20 februarie, de la orele 18:00, din seria Clasic e fantastic, aveţi Copilăria lui Beethoven, la Sala Studio. Iar duminică, pe 28 februarie, va avea loc de la orele 11:00, un nou proiect de educaţie muzicală adresat copiilor. Şi anume spectacolul Petrică şi lupul susţinut de Fonetic Quintet. Detalii pe site de unde puteţi să vă luaţi şi bilete.

Cam atât pentru azi. Chiar nu ştiu ce să vă mai spun. Serios, nu mai insistaţi, că nu mai am de unde. Dar fac eu rost şi revin!

Aşteptarea mi-a rămas pe dinăuntru ca o piatră colţuroasă ce mă râcâie la fiecare mişcare. Senzaţia aia de zi specială când te trezeşti dimineaţa cu gura uscată de emoţia a ceea ce va să se întâmple şi spaima că te vei culca fără să se fi întâmplat. Zile obligatorii, zile pe care inima îţi cere musai să le bifezi pentru a-ţi linişti orgoliul- mă iubeşte, nu mă iubeşte, poate mă iubeşte, măcar un pic de m-ar iubi, măcar...Zile de naştere, zile de 1 Martie, Sfinţi Valentini şi Sfinţi Ioni şi tot atâtea senzaţii de gură uscată de atâta aşteptat şi atâta neîntâmplat. Îmi spunea mama, într-o vreme, toată tinereţea mi-am petrecut-o pândind telefonul! Semăn cu mama- aceeaşi ochi albaştri şi acelaşi telefon.

Buchet de flori- Paul Gauguin

Când copilul de zece ani e plecat de acasă, încerci să dai timpul cu zece ani înapoi și să faci ce vrei și nu poți face de obicei. Să dormi, să comanzi mâncare la prânz, să te uiți la filme până spre dimineață, cu sunet de data asta, să stai pe TV5, deși din reflex tot pe Disney Chanel apeși prima dată, să taci minute în șir, chiar și câte o oră întreagă, să pleci de acasă și să întârzii fără să fugi pe stradă, să mergi la teatru și la cârciumă și să te uiți la scamele de praf de pe jos și la maldărul de rufe din coș și pur și simplu să alegi ceașca de cafea, fără nicio urmă de regret.

Când copilul de zece ani e plecat de acasă, te duci la mall și constați cu surpriză că există și haine de oameni mari și pantofi cu toc, dar tu te întorci cu un Tshirt cu Aerosmith pentru ea și cu un sacou în carouri, cu aer englezesc- tot pentru ea și cu câțiva pui Coquelet de Bretania că doar erau la reducere (apropo, în Carrefour sunt acum la 17 lei), tot pentru ea, că sunt prea mici să saturi o familie întreagă. Și acum, îți aduci aminte că i-ai promis un tort la întoarcerea din tabără și că mai e un pic până mâine și ar fi bine să lași scrisul deoparte și să treci în bucătărie că tortul ăla nu se face singur și oricum al tău e mai bun și cu mai puțin zahăr decât cel de la cofetărie.

Când copilul de zece ani e plecat de acasă și te sună și plânge că a căzut și nimeni nu a fost acolo să-i spună o vorbă bună, pentru că ea e mare și copiii mari se descurcă și că mai apoi, pe seară, colega a lovit-o din greșeală cu bocancul în degetul mic de la picior și mamiiii, mă doare, ai vrea pur și simplu să se facă mâine. Chiar dacă asta înseamnă să faci mâncare, să nu mai stai la filme până-n zori, să dai TV5-ul pe Disney Chanel, să vorbești, să aduni praful și să nu mai întârzii. Dar măcar să poți strânge în brațe.

Lipscani, anul de graţie 2000. Undeva prin vară. Mergeam la trap, cu mama lângă mine, scanând în fugă vitrinele din Centrul Vechi. Scopul zilei? Să-mi cumpăr rochie de mireasă. Văzusem una la un târg de nunţi, aşa că în mare ştiam ce-mi doream. Şi cum ne stricam noi graţioasele picioare pe caldarâmul bucureştean, numai ce o aud pe maică-mea dând un răcnet:
– Aoleo, sacoşa mea! Mi-am uitat sacoşa pe undeva!

Şi dă-i atac de panică. O văd fugând pe Lipscani în sus, apoi în jos, fâlfâind din mâini a disperare, mai, mai să plângă.
– Dar ce aveai în sacoşa aia?

Dă din umeri neputincioasă.
– Dar cine mai ştie? Eu am de toate în sacoşă... de fapt, stai aşa... chiar, ce naiba aveam eu în sacoşă? Să vezi că de fapt nu mi-am luat azi sacoşa cu mine!

Şi tot mama, vădit uşurată, trage concluzia:
– D-aia am simţit toată ziua că-mi lipseşte ceva!

Încerc să-mi dau seama ce atracţie nebănuită şi neînţeleasă exercită sacoşa asupra femeii românce. Înţeleg că acum douăzeci şi ceva de ani trebuia musai să cari o sacoşă după tine, pentru că niciodată nu se ştiai peste ce o să pici în drumurile tale. Atunci cumpărai ce şi când găseai, nicidecum ce şi când voiai. Şi totuşi, mai mult decât o reminiscenţă comunistă, sacoşa este un fel de a treia mână pentru marea majoritate a doamnelor de pe meleagurile patriei. Sigur, ea nu creşte de la început. Şi nici în primii ani ai tinereţii. De obicei, creşte odată cu verigheta sau cu burta.

Nu vreau să se supere domnii pe mine, mai ales că am aflat că tocmai ce au primit şi ei o zi a lor. Nu ştiaţi? S-a decis ca pe data de19 noiembrie să sărbătorim Ziua bărbatului. La cum stau ei cu memoria când e vorba de ocazii şi aniversări, pariez că vor fi primii care să-și uite ziua. Asta dacă nu se vor trezi o mulţime de fete îndrăgostite să le amintească. Revenind însă la sacoşele noastre. Pentru că da, eu însămi m-am trezit, fără să-mi dau seama, mândra posesoare a unei întregi colecţii de pungi şi punguliţe care de plastic, care de rafie, care de pânză, pe care le schimb în funcţie de traseul şi programul zilei, cum schimbam pe vremuri pantofii. Dacă iau metroul, înseamnă că trec prin piaţă. O s-o iau pe aia mare, că poate găsesc spanac. Astăzi mă duc la interviu, aşa că o să fac ghem vreo două, trei punguliţe de la Mega, cât să-mi încapă în geantă. Nu ştiu dacă aţi observat mândria care se degajă de multe ori din glasul femeilor atunci când sunt întrebate de casiera de la magazin. Vă dau punguliţă? Nu e nevoie, o am pe-a mea! Şi pac, o privire biruitoare şi un surâs poznaş în timp ce mâinile caută frenetic după punguţă prin geanta plină cu de toate (despre asta o să vorbim altădată – eu am descoperit că umblam în geantă, de vreo doi ani de zile, cu un desfăcător de bere rămas dintr-o vacanţă).

Problema este că femeia de pe meleagurile patriei ajunge, cu vârsta, să-şi asume sacoşa, aşa cum face cu majoritatea treburilor gospodăreşti, având de cele mai multe ori, ca unică satisfacţie, sentimentul datoriei împlinite. Dacă sunteţi un obişnuit al mijloacelor de transport în comun, o să asistaţi aproape zilnic la adevărate jocuri de rol menite să ilustreze relaţiile dintre sexe în societatea românească. Uite o imagine devenită deja clasică: ei stau jos, ele nu. Pentru că ei se mişcă mai repede pe scări şi în staţie. Apoi, pas de a le mai atrage atenţia în vreun fel, căci cum pun fundul pe scaun, cum închid ochii. Culmea este că de multe ori, ele sunt cele care îi invită pe ei să ia loc.Iar dacă ei nu vor (deşi mulţi vor, mai ales cei tineri; ăia bătrâni nici nu mai aşteaptă să li se propună, se aşează din prima şi-şi lasă nevasta în picioare), atunci femeia se va considera obligată să ofere la rându-i ceva. Nu vă gândiţi la prostii, să rămânem la sacoşă, zic! Pentru că la nici două secunde după ce s-a aşezat pe scaun, femeia se simte datoare să ia asupra ei toată încărcătura familiei. Ghiozdanul de la copil, punga şi rucsacul de la soţ, başca sacoşele ei – care erau de la bun început ale ei, deci nu are rost să încerce cineva să o priveze de ele. Și când ambii parteneri stau jos, chiar şi atunci femeia se va simţi obligată măcar să propună să asume totalitatea pungile conjugale. Şi de multe ori, de nedrept de multe ori, reuşeşte.

Să nu credeţi că femeia cu sacoşă e o fraieră şi nu vede ce se întâmplă. Doar că a crescut învăţând că datoria ei este să aibă grijă de ceilalţi. La fix, pentru că foarte mulţi bărbaţi români asta şi aşteaptă. Să se simtă ocrotiţi,  răsfăţaţi, respectaţi şi, când e cazul, lăsaţi în pace, pentru că aşa au fost învăţaţi de mici – că mama e acolo pentru ei, când vor ei şi cât vor ei. Şi ei ştiu că mama niciodată nu a avut nevoie de ajutor şi nu i-a lăsat nici pe ei, nici pe tata să-i ducă sacoşele.