Mă tot gândesc la o scenă clasică de film: un copilaş singur, murdar şi flămând, rătăcind pe străzi, se opreşte în faţa unei vitrine de cofetărie. Se uită cu jind la torturile uriaşe, bomboanele colorate şi prăjiturele de forme diferite. Înghite în sec. Afară e frig, dar parcă timpul se opreşte în loc. Camera e fixată pe ochii celui mic în care se citesc deopotrivă tristeţea neputinţei şi bucuria că există şi lucruri frumoase pe lume.
Uneori personajul plânge. Alteori, singur în lumea lui mică, aruncă un zâmbet către lumea mare şi colorată din vitrină. Stop cadru.

Privirea asta am văzut-o nu la un copilaş singur şi sărăcuţ, ci la propriul meu copil.

Eram în parc, ne grăbeam spre casă după ce petrecusem două ore la un loc de joacă fantastic (aşa îmi zisese Ana), ne dădusem în roata cea mare din vârful căreia se vede până hăt departe şi făcusem câte şi mai câte. Dar iată, pe drumul de întoarcere, pe iarbă, două fetiţe se jucau cu tatăl lor de-a şoriceii şi pisica. Se fugăreau, alergau, ţipau de bucurie în timp ce tatăl încerca să le prindă.

Ana s-a oprit brusc. S-a apropiat timid de ele, ţinându-şi răsuflarea, de frică să nu tulbure jocul. Fără vreun cuvânt, a început să zâmbească. Si atunci, am văzut-o! Privirea aia a copilului singur şi flămând din film era în ochii copilului meu. Zâmbea timid, într-un colţ, tremurând de dorinţa de a intra şi ea în joc şi de spaima de a fi alungată. Totul a durat o secundă. Fetiţele s-au întors către ea, au lăsat-o să fie al treilea şoricel şi joaca a reînceput. Am alergat sprea ea, făcând la rândul meu pe pisica. Am prins-o, am luat-o în braţe şi am strâns-o tare. Şi hohotul ei de râs s-a ridicat până sus la cer. Şi am fost fericită că eram acolo, suficient de aproape cât să pot şterge zâmbetul de copil ce tânjeşte la bucuria altora. Mă bucuram la gândul că vom merge acasă, unde tata stă şi ne aşteaptă şi că e duminică şi că avem încă timp să ne jucăm toţi trei până seara târziu şi până se face Ana mare.

Zâmbetul acela nu-l voi uita niciodată. Ştiu asta şi nici nu vreau să-l uit. Important e să-l uite Ana. Important este să fim lângă ea când apare şi să-l preschimbăm într-un hohot de râs până la cer.