De azi dimineaţă, lucrurile au reintrat pe făgaşul lor normal. Gata cu huzuritul, gata cu sculatul la 10h şi cu ceaşca de cafea aburindă, pregătită de buni. Gata cu grădina mare cu pomi înfloriţi, ce se întinde până hăt departe. Gata şi cu cotcodăcitul triumfător al găinilor din curtea vecinilor şi cu cei trei bunici roind în jurul copilei proaspăt sculată şi încă mototolită de somn.

Mie o să-mi lipsească lenevitul cu o carte în mână, masa frumos aranjată, cu de toate şi pentru care nu trebuia să mişc un deget. Anei o să-i lipsească tot, aşa mi-a spus: şi prietenii şi pomii - avem chiar şi un migdal în floare şi un liliac înmugurit - şi pajiştile verzi, calul lui Marius, cuşca cu iepuraşi de la tanti Nela, cornuleţele cu gem de la tanti Gica, bolovanul cel mare de pe tăpşan de pe care scrutează orizontul să vadă venind maşina de pâine.

Mie o să-mi lipsească bucuria copilului, atât de fraged încă, ce ştie şi poate să se bucure de orice. Fericirea puiului de om ce poate să stea cuminte minute în şir privind cum îşi fac rândunelele cuib, fuga prin iarba mare ce îi este suficientă pentru a o înveseli, plantatul unor seminţe ce îi umple inima de mândria de a se simţi de folos.

Peste o lună, Ana face şase ani. Şi mi se strânge inima când mă gândesc că o să vină vremea când curtea de la ţară o să-i rămână mică şi ea o să vrea să plece să colinde lumea largă.

Din fericire, azi dimineaţă, lucrurile erau ca de obicei: Ana era tot mică şi caldă de somn, mânuţele ei m-au luat de după gât, ca de obicei, a poftit la cereale cu lapte, ca în fiecare zi am dus-o la grădiniţă şi peste puţin timp mă duc să o iau acasă.

În dimineaţa asta, pot încă să huzuresc: Ana are doar 5 ani şi 11 luni şi curtea de la ţară îi vine încă foarte bine.