Nici n-am intrat bine pe drumul prăfuit ce coboară printre dealuri, că Ana s-a săltat în scaunul de maşină şi a început să ţipe: țaraaa mea! Uite mami, iarba mea şi drumul către casa mea şi oile şi uliţa mea! Parcă era un Ceauşescu mic ce dădea din mână în stânga şi-n dreapta, zicând "totul e al meu".

Am ajuns apoi la curtea ei şi s-a aruncat în braţele bunicii ce stătea în prag şi ne aştepta. Săraca, a venit cu o zi înaintea noastră, să facă ordine şi mâncare. Hai, măi, mamă, de ce să stai singură acolo peste noapte, plecăm cu toţii a doua zi. Las' mamă, zice ea, să fie cineva să vă aştepte, că e mai frumos aşa!

Precum un căţel ţinut la bloc, Ana a zbughit-o prin curte, a înconjurat casa în fugă de două ori şi s-a oprit la gardul vecinilor. "Mariusicăăă!" Vine şi Marius, cu o căciulă mare înfundată pe urechi. Se uită unul la altul, Ana pleacă ochii în jos ca o cadână (mai nou are purtări de fetiţă mare) şi şopteşte: "Mi-a fost dor de tine, Mariusică".

Acum că a spus-o, poate să înceapă joaca. Îşi înşiră jucăriile pe terasa din față, se aleargă, îşi rupe blugii în genunchi, se bate cu Marius pe un castron cu mere. Deja curtea pare mică sub paşii de copil care o invadează din toate părţile. Cântă cucul, soarele dă să se culce. Ieşim pe uliţă şi Ana se lipeşte de porţi, doar-doar îi zăreşte şi pe ceilalţi copii. O găsim pe Leti. O aducem la noi. Mai aducem nişte mere în castron.

Copacii se scutură de flori, doi dintre vişinii de astă vară au scos nişte muguri mici şi tari.
Vaca lui Marius are un pui. Precum ursitoarele, mergem să-l vedem. Stă cuminte în grajd, e alb cu ochii negri şi umezi. Are trei zile şi e fetiţă. O cheamă Marcela, că s-a născut într-o marţi.
Apoi, cucul tace, noaptea vine, Ana nu se dă culcată. Încă un pupic, mami! Adoarme într-un târziu, cam prea târziu, aş zice, dar e prima zi de vacanţă, nu-i aşa?

Și mai urmează încă patru. Și avem atâtea de făcut.

Fine del primo tempo.