Anul ăsta am ratat Valentine's day. Eu eram la munte, cu copilul, el acasă, cu calculatorul. Am uitat amândoi, deşi în istoria cuplului nostru ziua asta avea cândva, o semnificaţie. Cu Dragobetele nu am nimic. O să profit totuşi de ocazie pentru a face o listă cu lucruri pe care nu le-aş putea face fără el. Hai, nu mai mustăciţi, că nu mă gândesc la nimic ce nu poate fi scris sau spus.

Eu mă consider o persoană independentă, alţii îmi spun că sunt doar control freak. Se pare că şi frica de a zbura cu avionul tot din chestia asta decurge. Şi totuşi, fără el nu aş putea să mă descurc cu partea tehnică a vieţii. Mintea mea refuză cu obstinaţie să pătrundă tainele tehnicii, indiferent dacă este vorba de asamblarea robotului de bucătărie sau de salvarea unui document pe Net. Sunt incapabilă să descarc un film, să încarc o poză, să pornesc imprimanta sau să trimit un link. Aţi înţeles foarte bine, blogul ăsta are nevoie adeseori de o minte de bărbat pentru a funcţiona, iar creierul meu este 100% muieresc.

Fără el, nu aş avea bucătăria pe care o am, unde fiecare dulăpior Ikea a fost tăiat (în cazul apartamentului nostru strâmb, calitatea şi perfecţiunea suedeză au avut nevoie de ajustări), montat, asamblat şi fixat într-un mod la care niciodată nu aş fi sperat. Recunosc cu ruşine că, până să-mi văd bucătăria terminată, m-am îndoit profund de rezultat.

Dacă aş fi fără el, copilul nostru ar fi clar cu mintea înceţoşată de explicaţiile mele în ale ştiinţelor. Nu ştiu cum face (o fi deştept?),  dar el reuşeşte admirabil să-i explice infantei de nici 7 ani ce se întâmplă, de ce se întâmplă, cum se întâmplă. Şi totul în joacă, fără ţipete, fără nervi, fără plânsete.

Fără el, copilul nu ar fi ştiut nici până acum şi probabil nici până la bătrâneţe să meargă pe bicicletă, nu ar fi dansat ca nebunul pe ritmuri rock şi s-ar fi mulţumit cu cântecele franţuzeşti şi Cutiuţa muzicală.

Fără el, aş fi rămas probabil printre puţinii locuitori ai unei capitale europeene făr' de asigurare de orice fel, speriată de perspectiva oricărui document pe care trebuie să dau cu subsemnata.

Doar cu el (şi cu mama) reuşesc să mă cert şi să spun exact ce gândesc (şi sunt uşor colerică), fără frica de a fi pusă la zid sau şi mai rău, fără frica de a mi se întoarce spatele.

Pentru el am învăţat să gătesc şi să mă gătesc (ştiu că nu o fac prea des, dar când o fac, îmi place că vede şi că spune) şi să prepar cel mai bun sos de paste din anturajul nostru.

Fără el, aş fi fost mai puţin critică, dar mai plictisitoare, mai maleabilă, dar cu mai puţină coloană vertebrală, mai drăguţă, dar mai lipsită de sare şi piper.

Nu m-aş fi îndrăgostit de Italia, nu m-aş fi pupat sub Arcul de Triumf din Paris, nu aş fi auzit de sticla lui Klein (nu că aş putea spune cu se se mănâncă), nu aş fi tremurat într-o iarnă, pe holurile Spitalului Universitar, nu mi-ar fi plăcut cămăşile de la Debenhams şi da, nu aş fi avut familia pe care o am.

Fără el, ar fi fost altfel. Şi pe cuvânt că nu vreau să ştiu cum.