luni, 19 martie 2012

Capu' face, capu' trage

Am văzut zilele trecute o emisiune foarte interesantă la televizor. Cred că aş putea să mă opresc aici şi deja ar fi o ştire. Dar nu, plusez şi mai mult şi vă spun că era vorba despre violenţă. Şi spunea omul ăla de făcea reportajul cum că oricare dintre noi, aşa blajini şi paşnici cum părem, putem exploda în orice moment şi risca să devenim criminali. Pornirile violente ţin, în mod evident, de capacitatea sau incapacitatea noastră de a ne controla impulsurile. Iar partea responsabilă cu asta este cortexul prefrontal care la copii este subdezvoltat până la vârsta de 3 ani. D-aia săracii de ei se bat ca chiorii, se muşcă, se împing şi se trag, fiindcă o părticică din capul lor este prea mică pentru a putea să-i tempereze.

Dar nu v-am deranjat doar pentru asta. Ci pentru a vă spune că, conform individului ăla de făcea emisiunea şi care nu părea prost deloc, ideea ar fi să încerci să înveţi copilul să-şi controleze furiile chiar şi la vârste fragede, pentru ca mai târziu să nu explodeze când nu te aştepţi. Anumite studii făcute de ăştia de prin Marea Britanie au arătat că persoanele violente au fost în copilărie copii violenţi cărora nu li se spunea nimic, sau mai nimic, pe principiul las' că-i mic şi poate-i trece!. Se pare că nu-i trece, ba dimpotrivă!

Sigur, acum se pune întrebarea cum să-l faci pe un ţâşti - bâşti de 2 ani să înţeleagă să facă măi-măi (cunoaşteţi oribila sintagmă) în loc să-şi înfigă dinţii în potenţialul duşman ce atentează la maşinuţa lui. Îmi aduc aminte că pe vremea când fie-mea avea exact o vârstă fără prea mult cortex, am văzut tot la englezi o emisiune de genul Super Nany. Metoda propusă de psiholoaga respectivă era foarte simplă- se ia una bucată copil recalcitrant şi se izolează câte un minut pentru fiecare an de vârstă. Asta nu înseamnă că-l trimiţi la bunici, ci că-l scoţi din joc. De preferat îi găseşti şi un loc de izolare prietenos de genul un covoraş sau un scăunel.

Noi am găsit un pom în parc unde o trimiteam pe Ana de fiecare dată când scotea colţii sau ghearele. Şi când spun de fiecare dată nu e o vorbă-n vânt. Căci aşa spunea englezoaica aia de la TV, odată imaginată o regulă, ea se aplică cu stricteţe de toţi membrii familiei. Şi mare ne-a fost surpriza să constatăm că funcţionează! După vreo 5 drumuri la pom, Ana s-a potolit. Şi mai important e că aşa a rămas. O fi şi ea mai flower power, nu zic, dar una peste alta, a trecut cu graţie peste crizele vârstei de 2 şi 3 ani, fără dat cu dosul de pământ, fără istericale şi crize de furie.

Cât despre cortexul prefrontal, ce e tulburător e că, în cazul unui accident de maşină, posibilele leziuni produse în această regiune pot schimba complet caracterul unui om. Dintr-o persoană calmă şi echilibrată, te poţi transforma într-un individ violent şi lipsit de autocontrol. Iar pe lângă accidente, am aflat că această regiune din cap suferă profond şi în cazul lipsei de somn. Cu cât oboseala e mai mare, cu atât îţi vine să dai cu cei din jur de pământ.

Dacă aţi simţit deja aşa ceva, mai ales în preajma unui bebeluş ce urla ca apucatul, liniştiţi-vă: nu aveţi probleme cu maternitatea, ci doar cu cortexul.

2 comentarii:

g.cojocaru spunea...

:)) acum ca am aflat cum e cu cortexul imi explic multe legate de mine... mai ales din perioada in care munceam ca nebuna. :)

Buna ideea cu pomisorul din parc. :) Eu apelez la tarc. Uneori functioneaza, dar nu se invata minte in veci. :( .. imi tot spun ca e prea mica sa inteleaga... dar totusi e suficient de mare sa le faca. :(

Ioana spunea...

Si eu tot pe cortex dau vina mai nou când îmi sare țandăra de oboseala:)

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes