Pasul unu: o mamă pe cinste trebuie musai să fie odihnită. Acestea fiind zise, am hotărât pe la vârsta de 5 ani ai Anei că a venit vremea să-şi spele păcatele pentru toate nopțile nedormite din frageda-i pruncie. Aşa că, înarmată cu telecomanda televizorului, i-am zis într-o bună zi draga mea, ăsta e play, ăsta e Minimax, enjoy, că azi e week-end şi eu nu mă scol din pat decât în caz de forţă majoră. Adică dacă ţi-e foame, caca sau rău! De atunci au trecut peste doi ani şi eu continui să mă bucur de zilele de week-end în care nu lucrez şi să dorm în răcnete de Ben Ten până spre 10. Căci Minimaxul e perimat deja!

Pasul doi: odată dezmeticită, o mamă pe cinste trebuie musai să găsească ceva distractiv de făcut. În disperare de cauză, am ales să duc odrasla în Parcul Circului care corespundea standardelor de distracţie ale Anei. Nu-l ştia, era suficient de aproape de noi şi avea locuri de joacă gârlă.

Pasul trei: după ce copilul a alergat ca nebunul în toate părţile, trebuie şi el omenit. Că doar nu o să se zbenguie o oră pe degeaba! Eu am ales un jusbreak la Napati. Intrare liberă, loc de joacă minuscul, dar suficient de dotat. Mai ales cu o cutiuţă de lemn cu trei găuri şi trei bile tot din lemn ce trebuiau împinse în gaură cu un ciocănel. Şi el din lemn. Dar o mamă pe cinste nu spune nimic, ci dimpotrivă, zâmbeşte îngăduitoare spre copilul fericit, alungându-şi grimasele de pe faţă atunci când durerea de cap ce coboară peste juma de ochi se încăpăţânează să ignore beneficiile jucăriilor ecofriendly.
- Putem să o cumpărăm?
Nu ştiu ce ar fi zis o mamă pe cinste şi nici nu-mi pasă.
- Alege-ţi două sucuri, că d-asta am venit aici şi hai să mergem!

Am luat sucuri (bune rău), nişte cereale şi un borcan de miere şi am plecat spre metrou. Pe drum, ne-am intersectat cu un MegaImage.
- Uite mami albumul cu mări, oceane pe care eu nu îl am! Costă cam mult, nuuu? zice ea, învârtindu-l între degete.
Aici intervine pasul trei: o mamă pe cinste încearcă, măcar în week-end, să nu se mai vaite.
- Hai, ia-ți-l! zic, în timp ce mintea mea începea automat să facă socoteli şi calcule pe care am reuşit cu greu să le ţin pentru mine.

Deja începeam să mă apropii vertiginos de statutul de mamă pe cinste. Puteam să mă opresc acolo şi cred că aş fi reuşit să ocup un loc pe podium. Dar nu, eu voiam musai premiul întâi cu coroniţă.

Pasul patru: o mamă pe cinste trebuie să facă ceva bun de mâncare la prânz, mai ales dacă este una din puținele  mese ce va strânge în jurul ei toată familia. Eu am ales o variantă cu care să merg la sigur: şniţele de pui cu garnitură de legume şi o salată mare.
La cină însă, am devenit mult mai imaginativă şi mai responsabilă. După ce am ascultat îngrozită pe toate canalele de ştiri despre cum mezelurile ne ucid cu zile, am hotărât să încep să le fac vânt treptat din viaţa mea. Problema rămânea însă cu masa de seară, unde doar şunca primea de obicei voturile întregii familii, restul ideilor mele fiind respinse ba de soţ, ba de copchil. Ei bine, o mamă pe cinste are şi străfulgerări pe cinste. Prin urmare, am cumpărat un pachet de lipii libaneze cu mirodenii, le-am dat cu un pic de muştar, am presărat nişte salată verde mărunţită, nişte felii de roşii şi bucăţele de friptură rece de curcan (un rest de care mă tot împiedicam prin frigider) et voila! Toată lumea mulțumită!

Iar acum, pentru medalia de aur, magna cum laude şi doctor honoris causa la un loc, am făcut două tăvi de biscuiţi cu nucă! Pentru aplauze şi felicitări, ştiţi unde mă găsiţi.