În sfârşit. Aşa zice ea, cu aer de om înţelept peste care a trecut timpul. Acum, că a intrat în rândul lumii, parcă toate par mai frumoase. Până și ploaia de afară e mai prietenoasă. Aşa zice ea, cea care de două zile se uită în oglindă, se măsoară din cap până-n picioare, face piruete şi apoi, cu un aer satisfăcut de prinţesă în seara balului, spune: acum nimeni nu mai poate să-mi spună că sunt mică.

Aşa zice ea. Şi cum s-o contrazici când dimineaţa se uită singură la ceas, când ştie să-şi facă sandviciuri cu unt şi gem, când are grijă să repete la pian şi să-şi facă temele la engleză, când se descurcă de minune să negocieze şi să cedeze, când citeşte deja fără să mai mişte din buze şi când respectă regulile şi promisiunile.

Acum, că cei şapte ani de acasă s-au împlinit, mă întreb cum va fi Ana mea cea mare? Va rămâne oare la fel de statornică cu prietenii şi lucrurile iubite? Va mai râde cu atâta poftă până o apucă sughițul? (invariabil aşa se întâmplă). Va mai cânta la pian şi va mai dori să călătorească în spațiu? Va continua să se plictisească de una singură şi să doarmă dezvelită? Se va mai speria de întuneric şi de melci? Va mai vrea să stea cu mine în bucătărie să facem fursecuri şi prăjituri? Va mai vrea să se facă doctor de oameni şi animale? Va mai sta cu buni la ţară şi va mai mânca mure din garduri? Va mai fi aşa blândă şi uşor de rănit? Se va mai lăsa păcălită de prieteni şi va mai suferi la fel de tare când nu e în centrul atenţiei? Va rămâne la fel de arţăgoasă la oboseală şi va mai plânge în hohote din te miri ce şi mai nimic? Va mai sta să o pup şi va mai vrea să-i spun poveşti?

Deocamdată, nu s-a schimbat nimic. Am măsurat-o din cap până-n picioare, m-am învârtit în jurul ei, am luat-o în braţe, am mângâiat-o, mi-am îngropat nasul în părul ei şi am respirat adânc. Şi ea a venit în braţe şi s-a lipit de mine şi cu o voce mititică şi şoptită mi-a zis: nu-i aşa că acum nimeni nu mai poate să spună că sunt mică?