De cum le-am zărit, am rămas pironită locului cu ochii la ele. Mamă şi fiică, cred că era fiică după vocea ascuţită şi firea băgăcioasă. Stăteau acolo în ploaie, una lângă cealaltă, ea, mama, mai înfiptă, dând târcoale unei adâncituri din asfalt pline cu apă, cealaltă, mică şi plăpândă, învârtindu-se bezmetică în jurul ei. Vorbeau tare şi repede, cuvinte neînţelese pentru noi, ăştia mari, ce treceam grăbiţi adăpostiţi sub umbrele uriaşe.

Găsiseră un covrig, de fapt doar o jumătate, aia cu mac, şi se înfruptau din ea. Rupeau cu atâta grijă câte o bucăţică minusculă, cu gesturi delicate de banchet de altădată. Doar cea mică obosise să tot tragă de bucata de covrig ce se ţinea încă ţeapănă deşi ploaia o înmuiase cât de cât. Şi atunci, ca un pui mic ce era, venea şi se lipea de mamă, deschizându-şi ciocul să primească şi ea ceva bun de mâncare. Şi vrabia, ca o mamă bună ce era, îşi hrănea puiul cu bucăţele de covrig cu mac înmuiate de ploaia de afară.

Să aveţi o zi frumoasă!