Tu vorbeşti la telefon. El vorbeşte la telefon. Voi vorbiți la telefon. Ei vorbesc la telefon.
Doar eu stau şi mă uit la copiii ce se aleargă prin parc, în jurul meu. Şi aş vrea şi eu să vorbesc cu cineva. Să mă uit în ochii lui şi să vorbim despre ziua de azi, despre ploaia de ieri, despre copiii ce se fugăresc, despre ce o să gătim, despre ce mai citim.
Dar, tu vorbeşti la telefon. El vorbeşte la telefon. Voi vorbiţi la telefon. Ei vorbesc la telefon.
miercuri, 16 mai 2012
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
of,as vrea sa spun atat de multe incat nu stiu de unde sa incep...:)
ai asa un stil, de a surprinde esentialul in foarte putine cuvinte...
Pai nu suntem in era vitezei? Trebuie sa spunem repede ce avem de spus:))
Trist dar adevarat .. ne sunt mai aproape cei de departe ... ma simt norocoasa , cand stau si ma gandesc, pentru faptul ca noi iesim toti trei in parc: mama sta cu tata si pun casa, tara la cale, copilul isi vede de treburile lui importante prin parc... Dar cand nu e tati prin preajma si mami se uita la telefon, ar suna pe cineva, vorbeste putin, inchide si se aseaza jos in lumea piticilor , in casuta lor si in nisipul lor. E mai frumos acolo.
Trimiteți un comentariu