Acum că am dat gata două ciocolăţele Mars, menite să mă ţină trează la birou până diseară, pot să vă spun: azi am porniri rasiste. Totul mi se trage de la ea. Ea, cea pe care am văzut-o de dimineaţă în Piaţa Matache. Piaţa mea de toate zilele, cea prin care trec să ajung la radio. Cea în care mă tocmesc, cea unde am zarzavagiii mei şi florăresele cu fuste lungi ce-şi laudă marfa ruptă sau furată de prin grădinile gospodarilor. De unde ştiu că e aşa? Păi, le-am întrebat şi mi-au spus-o pe aia dreapta.

Matache e plină de fuste lungi şi picioare goale, de basmale colorate şi piei negricioase. S-au aciuiat, i-au demolat, au plecat, s-au întors, au făcut copii. Mulţi. Se joacă pe stradă, printre gunoaie, ascunzându-se pe după mormane de moloz, învăţând să meargă pe biciclete dezmembrate, alergând de nebuni prin faţa maşinilor, căzând, urlând, supravieţuind.

Dar ea era prea mică să poate să răzbată singură. Să fi avut vreo 3 ani şi două cozi subţiri şi blonde ce-i atârnau pe spate. Îşi târa picioruţele goale pe asfaltul murdar şi plin de pericole. Şi plângea. Atât de tare şi de sfâşietor cum numai puii pierduţi ştiu să o facă. Îşi căuta mama printre fustele colorate şi găleţile cu flori furate. Dar mama ei nu a venit. A venit o femeie, a luat-o de o mână fără să-i şteargă obrajii uzi, fără să o ia în braţe sau măcar să o mângâie pe cap. I-a spus doar că mama ei a plecat şi că o să vină ea mai încolo.

Aş fi vrut să mă duc la copila aia şi să-i spun că-mi pare rău că e tristă, că-mi pare rău pentru ce viaţă duce, că-mi pare rău că mamei ei nu-i pasă şi că ea e mică şi singură şi speriată. Şi mai ales, aş fi vrut să-i spun că-mi pare rău că atunci când va fi mare, va fi şi ea, ca atâţia alţii, atât de plină de ură încât noi, cei din jurul ei, ne vom feri şi o vom ocoli, fără să ştim că totul i se trage de la o mamă ce într-o zi a  plecat  fără să spună.