De două zile am senzaţia că stau cu capul sub apă şi valuri mici şi neprietenoase îmi clipocesc în urechi. Cineva pare că mă strânge puternic de nas în timp ce mă obligă să vorbesc la nesfârşit. Deschid gura larg, precum un peşte uriaş şi flămând, dar la fiecare încercare nereuşită de respiraţie, mă apucă o tuse istovitoare. E doar o răceală, zic, dar e a doua în două săptămâni. Sau poate e aceeaşi care s-a întors precum un iubit alungat şi recâştigat?

În capul meu simt o armată de pitici tropăind insistent, bătând energic din picioruşe şi provocându-mi dureri ascuţite spre tâmpla stângă. Mă doare şi burta. Şi parcă nu am chef. De nimic, deşi afară e soare şi cald şi eu am rochie nouă. Prima pe vara asta. E frumoasă, cu bretele şi colorată. O s-o port duminică la concert. Primul pe vara asta şi din viaţa Anei. Primul ei concert de pian! Sper doar să nu mă apuce tusea.

Dar mai am două zile să mă pun pe picioare. Două zile în care să mă apuc încă de dimineaţă să-mi ridic singură moralul de pe jos, să-l şterg de praf şi să-l oblojesc ca pe un copil rănit. Dragul meu moral, lasă că te face mama bine! Uite, pentru tine o să renunţ azi la blugi şi o să-mi pun fusta înflorată după care mor toate precupeţele din piaţă! Şi în drum spre casă o să cumpăr o pungă mare cu cireşe şi un braţ de crini de grădină, din cei ce-şi lasă polenul pe nasurile ce îndrăznesc să se apropie prea mult! Şi o să ajung acasă, o să aşez florile în vază şi cireşele pe farfuria mea cu dungi verzi, o să deschid dulapul şi o să mă uit la rochia mea cu bretele. Două zile şi te scot în lume, o să-i zic eu cu gura plină de cireşe şi nasul îngălbenit de polen. Şi ea o să mă asculte cuminte în timp ce-şi va petrece bretelele peste moralul meu din ce în ce mai sus.