A fost ultima dată când ne-am aşezat cuminți, pe scăunele de pitici, aşteptând să-i vedem, cu obrajii roşii de emoţie, spunându-şi conștiincios exerciţiile de dicţie. Azi s-au jucat pentru ultima dată de-a teatrul. A fost ultima lecţie, ultima piesă. O piesă în 14 personaje caraghioase pe care le cunosc atât de bine încât îmi este imposibil să cred că la un moment dat vor fi doar amintire. Sau poate nici atât. Vor apărea probabil din când în când în vreo discuţie de genul  "auzi Ana, cum îl chema pe colegul ăla al tău de grădi cu cârlionți și cu mama aia blondă și rârâită?" și vor dispărea probabil într-un ridicat din umeri scurt și sec ce-mi va tăia orice poftă de conversaţie.

De dimineaţă, m-am trezit în minte cu Ana la 1 an, 8 luni şi 14 zile. Era o zi ce părea ca oricare alta, până când Ana cea mică a luat de pe masă un gogoşar roşu şi mare.Şi-a pus pe cap o pălăriuţă verde şi în momentul acela toată lumea ei s-a colorat în nuanţe tari şi vesele, ca un râs de spiriduş dintr-o grădină fermecată.

Mai e un pic şi vorba aia, s-au dus cei 7 ani de acasă. Şi eu mă tot trezesc în minte  cu Ana cu pălăriuță şi gogoşar  şi mă apuc sa repet în gând numele celor 14 pitici de la grădi ca nu cumva să mi-i ia timpul şi să-i arunce departe, într-o grădină fermecată cu porţile ferecate pentru noi, ăştia ce vom fi crescut mari.