Mă tot gândesc de vreo două zile dacă are rost sau nu să scriu cele ce urmează. Şi asta pentru că mama lui Matei oricum nu mă citeşte, nici  nu ştie că am blog. Adevărul e că nu ştiu dacă ea ştie. Poate că, de fapt, mă citeşte. Şi poate că ar vrea să afle cum marţi, la ultima lecţie de teatru de la grădiniţă, Matei al ei a fost singurul copil la care nu a venit nimeni din familie. Poate că au fost ocupaţi, poate că vreunul dintre ei a căzut grav bolnav la pat, sau poate că sora mai mare a făcut rujeolă şi mama a rămas cu ea s-o îngrijească. Sau poate că n-a fost decât o altă serbare ratată, ca şi cea la care Matei ar fi trebuit să fie prinţul, dar n-a fost să fie: tatăl nu l-a lăsat să participe, că cică trebuiau să ajungă la ţară să taie porcul.

Matei este cel mai rău copil din clasă. Aşa zic ceilalţi despre el. Foloseşte cuvinte cu parfum de Obor, loveşte, strică, rupe, minte, nu are răbdare să i se explice, nu are puterea să zăbovească mai mult de câteva secunde pe un scaun şi nu are ADHD. El este doar un copil dintre aceia la care nu vine nimeni la serbare. Nimeni nu-l aplaudă când îşi spune rolul, nimeni nu-i face poze, nimeni nu-l strânge în braţe tare, tare, să-i ia toate emoţiile. Nimeni din casa lor din Corbeanca sau de prin zonă nu are timp de astfel de prostii.

Aşa că la ultima lecţie de teatru de la grădiniţă, Matei a făcut ce ştie el să facă cel mai bine. Nu a vorbit urât, nici nu a lovit, nici nu a stricat şi nici nu a îmbrâncit. Ci a plâns în hohote, cu pumnii strânşi de furie şi de tristeţe.

Dragă mamă a lui Matei, dacă vreodată o să ajungi să citeşti povestea aceasta, poţi să te superi pe mine, dar ia-l pe cel mic în braţe, spune-i că-l iubeşti şi că-ţi pare rău. Şi mai ales, încearcă să-i descleştezi pumnii, fiindcă riscă să rămână strânşi şi gata să lovească până la sfârşitul vieţii.