Ştiţi senzaţia aia pe care o ai atunci când sunt multe de spus, dar nu ştii cum? E ceva cam ca atunci când te-ai îndrăgostit şi el stă acolo, în faţa ta, şi tu trebuie să pleci departe şi vrei să-i spui ceva special, ceva care să-l facă să te ia în braţe şi să nu te mai lase să pleci. Dar cuvintele nu vin şi tu te mulţumeşti să-ţi ridici valiza de jos şi să o târâi spre gară, cu un ultim fluturat de mână. Şi totul se termină ca şi cum nu ar fi fost. Nimic memorabil, nimic special. Şi trenul pleacă şi tu ai vrea să plângi, dar nici lacrimile nu vin. Şi atunci îţi iei o revistă şi începi să o frunzăreşti plictisită şi obosită de atâta aşteptare.

Aşa e ziua mea de azi. Aş vrea să spun, dar tot ceea ce îmi răsună în urechi este cântecul de ieri, de la serbare, cu "adio grădiniţa mea dragă". Şi mai departe, cuvintele se încăpăţînează să rămână suspendate în aer. Dar o să vă spun şi o să v-o şi arăt pe protagonistă. Dar nu azi. Azi o să iau doar o revistă şi o să mă prefac că citesc, ca să nu-mi vadă nimeni lacrimile.