Recunosc că până mai ieri nu înţelegeam cum poţi să vrei aşa ceva. Acum ştiu că este tot ce poţi vrea mai mult. Mi-a trebuit o seară ca cea de sâmbătă, cu o sută de foşti colegi de liceu, cu tocuri, ginuri, cu joburi uitate până luni, cu familii lăsate în siguranţă acasă, cu copii adormiţi în alte braţe decât în cele personale, cu hăhăieli cu gura până la urechi, cu nişte ei dansând cu nişte ele fără coate date pe sub masă şi ochi daţi peste cap, cu bucuria de a te distra ca un om mare care poate să spună fără să fie penibil sunt fericit.

Câţi dintre noi puteau să spună asta când erau în liceu? Hai, pe bune, adolescenţa e o vârstă grea, e complicată, personal nu cred că mi-aş mai dori să fiu acolo. Prea multe întrebări, prea multe incertitudini, prea mulţi de dacă, prea multe gelozii, prea mulţi ei care te înşală cu nişte ele, prea multe ele care complotează pe la colţuri, prea multe lucruri serioase de făcut încă în viaţă când tot ceea ce-ţi doreai era să ai timp să stai cu tine însuţi şi să te întrebi ce dracu se va alege de mine?!

Dar, după ce ai reuşit să trăieşti răspunsurile la toate aceste întrebări, după ce ai reuşit să respiri adânc şi să te saturi de stat cu tine, după ce ai văzut că nu e aşa de greu să laşi timpul să treacă, abia atunci eşti pregătit să-ţi fie bine. Să ieşi în lume şi să-ţi asumi în sfârşit, fără să-ţi pese, şi gleznele groase şi burta prea mare şi începutul de chelie şi varicele şi ridurile de la colţul ochiului şi faptul că poate ai pierdut un soţ sau un job sau şansa să devii părinte sau cea de a vedea Japonia, să poţi să te uiţi în jurul tău şi să fii pur şi simplu fericit că eşti. Că eşti acolo, în mijlocul lor, a tuturor celor pe care i-ai văzut zi de zi, atâţia ani la rând, fără să poţi să le spui mă bucur că te cunosc. Mă bucur că eşti aici şi că arăţi bine şi că-ţi merge bine în viaţă şi că am fost colegi. Şi mai ales mă bucur că am avut ocazia să-ţi spun toate astea.

E drept, a fost nevoie de mulţi ani ca să învăţ să mă bucur aşa cum am făcut-o sâmbătă seara. Pentru că, credeţi-mă, bucuria omului ajuns la aproape patruzeci de ani e unică. Poate pentru că e mai rară decât altădată, poate pentru că e prea obişnuită să fie împărţită cu cei de lângă el, poate pentru că de multe ori e sacrificată cu bună ştiinţă, poate şi pentru că nu e timp pentru ea. Dar atunci când apare, e cu adevărat spectaculoasă.

Aşa că, la douăzeci de ani de la terminarea liceului, vreau să spun doar atât: mulţumesc, Doamne, pentru anii de atunci trăiţi, chiar şi numai pentru o seară, cu mintea de acum!