Îmi exprimam ieri pe fb indignarea în fața mitocăniei unui individ la vreo treizeci de ani care, fiind el în autobuz, m-a împins pe mine ca să apuce să se așeze pe scaun înainte ca o doamna în etate (chiar așa era, o doamnă) să apuce să se dezmeticească. Gură mare, am sărit la el. Rezultatul? Nul. Mi-a zis, rânjind printre dinți, că e bolnav. Probabil îi curgea năsucul un pic.

Nu vreau să mă apuc acum să fac polologhia bărbatului misogin, cu burta umflată de bere, mirosind a transpirație și fără bilet, care populează autobuzele patriei. Despre altceva vreau să vă povestesc. Și anume despre copii. Nu mici, nu sugari, nu în brațe, nu bolnavi, nu  d-ăia care dacă stau în picioare riscă să fie sufocați de lumea care se înghesuie în jurul lor. Ci de cei mai mari, de cei care au împlinit deja vreo cinci ani, să zicem, și pe care diferite mâini protectoare de adulți îi dirijează grijuliu către scaunele rămase libere, așezându-i cuminți cu un oftat de mulțumire.

Știți cine sunt, nu? Viitorii nesimțiți care se crăcănează apoi cu un plescăit de satisfacție, picotind sub privirile obosite ale diverselor bătrânici trase în jos de sacoșe. Chestia asta cu "stai jos, puiule, că ești și tu mic" mă ucide, mai ales când "puiul" e vreun grăsun cam de opt, nouă ani, cu o pungă de floricele într-o mână și un bakugan în cealaltă, căci ghiozdanul i-l duce mamaia, să nu care cumva să se uțupească puișorul.

Dragi mămici, bunici, bone și alte rubedenii de sex feminin (căci da, cam noi suntem cele vinovate), lăsați dom'ne copiii să stea și-n picioare în autobuze și tramvaie. Să fim serioși, nu pățesc nimic, nu obosesc, nu-i doare, nu-i jenează, ba din contră, au ocazia să se agațe de toate barele spre disperarea celor din jur (aici, nu avem ce le face, nu te pui cu energia de la vârste fragede). Cum naiba vreți să învețe mai târziu că a ceda cuiva locul nu este un gest de castrare și că nu, nu vor pierde niciun gram de masculinitate dacă sunt politicoși și empatici? Știu că vorbesc mai mult la masculin, dar femeile de obicei se sacrifică mai ușor. Ce, n-am dreptate când spun că doar femeile vă cedau locul pe scaun atunci când erați gravide?

O să-mi spuneți că da, dar ce ne facem cu ăia tineri, puștii de liceu, care sunt frate, de o nesimțire ieșită din comun. Ce, nu i-am văzut cum urlă și cum se reped să ocupe juma de troleibuz ca să stea apoi să se hârjonească și să-și tragă palme peste fund? Vă rog să nu vă luați de ei. Ei sunt în piua. Sunt la vârsta la care unicul scop este acela de a scoate oamenii mari din minți. Și cu asta basta. Așa e adolescența, așa se face. Sigur, depinde de nivelul de educație al anturajului, că cel al familiei este dat la o parte pentru vreo câțiva ani. Lăsați-i în pace, oricum nici ei nu înțeleg ce li se întâmplă, oricum tot ce vor este să iasă din tipare, să fie nașpa, să fie duri, să-și măsoare forțele cu lumea-ntreagă.Nu vă puneți cu ei, mai ales astea cu o sacoșă într-o mână și o mână de copil în cealaltă, că voi veți fi ridicole.

Îi aveți în schimb pe ceilalți, ăia maturi, eventual însoțiți și de muierea din dotare care stă cuminte lângă ei, în picioare, ca să le vegheze somnul. Pentru că, de cele mai multe ori, acești indivizi dorm. Nu știu de ce, dar toți închid ochișorii de cum se așează pe scaun. Ii deschid doar dacă ai catadicsit să pleci dracului din fața scaunului lui și să nu-i mai tulburi liniștea ca să poată și el să se uite cum trebuie la Fata de la pagina 5. E bine că dorm, vor fi odihniți când vor ajunge acasă. Că îți trebuie energie să stai tolănit pe canapea până e gata masa. Și eventual să-l ia și pe ăla mic lângă el, să învețe și el cum se face!