Prea ocupată şi preocupată de întâlnirea cu foştii mei colegi de liceu (să nu ziceţi că habar n-aveţi despre ce vorbesc, că vă trag de urechi), am uitat să vă povestesc despre drama de săptămâna trecută. Am făcut o crimă. Fără premeditare, dar sângeroasă. După aproape opt ani petrecuţi împreună la bine şi la greu, după ce mi-a alinat dimineţile din copilăria Anei, după ce m-a însoţit în vacanţele din Bulgaria şase ani la rând, după ce îmi zâmbea în fiecare seară, în felul lui ce-i drept, spunându-mi parcă stai liniştită, sunt aici, poţi conta pe mine, eu, nerecunoscătoarea, l-am ucis. Şi nu oricum, ci în nişte chinuri groaznice ce l-au făcut să scoată un norişor de fum care s-a plimbat duios pe deasupra capului meu preţ de un sfert de oră. Miercuri, mi-am omorât blenderul. Încă îl mai plâng.

                                                                 ***
Tot pentru sindrofia de sâmbătă, aia cu liceul blablabla, mi-am luat pantofi. Fleoş, o să spuneţi. Vedeţi, vă pripiţi, pentru că tocmai urmează să asistaţi la un elogiu pantofesc. Voi face aşadar o odă pantofilor Rieker, ăia de-şi spun antistres. Frate, sunt geniali: m-am simţit ca Ileana cea Isteaţă din poveste- nici îmbrăcată, nici dezbrăcată. Parcă eram desculţ şi totuşi picioarele mele se lăfăiau fericite în nişte pantofi negri, cu aspect onorabil, toc mititel, dar suficient cât să-mi lungească un pic picioarele. Mai ales degetul meu mare, ăla de mă face să cumpăr încălţăminte 40, deşi eu port 39, a fost fericit şi mulţumit de alegerea făcută. Aşadar, după cum am promis, iată şi poezia:

Dintre sute de perechi ce-am probat şi-am încercat
Eu pe voi, pantofii Rieker, v-am iubit şi cumpărat.
Şi acum, sunteţi ai mei şi cu voi afară ies
Dragii mei, iubiţii mei, pantofiorii antistres.

                                                                  ***

În premieră anul ăsta fac ziua infantei în două părţi. Prima...nu, hai mai bine să încep cu o doua, devenită deja tradiţie. Ca şi în anii trecuţi, de ziua Anei chemăm prietenii la ţară. Curte mare, copii fericiţi, adulţi şi mai fericiţi la umbră pe terasă, cu platouri şi pahare. Dar cum odrasla a integrat de astă toamnă o nouă şleahtă de plozi, acum îi vrea şi pe ăia la party. Şi cum la un calcul sumar mi-au rezultat vreo treizeci şi ceva spre patruzeci de persoane, am hotărât să separăm petrecerile şi implicit plozii, în funcţie de gradul de prietenie şi de locul de provenienţă. Adică, pe prietenii vechi îi ducem la ţară şi pe ăia de la şcoală, la un loc de joacă. În ceea ce mă priveşte, am o părere destul de proastă despre locurile astea cu saltele, lipsă de oxigen, trompeţele şi coifuri, meniuri congelate şi timp limitat de distracţie. Dar, mi-am călcat pe inimă şi am acceptat. Îmi dau seama că este doar începutul unei noi tradiţii până când copilul va mai creşte şi-mi va cere direct ori să-i dau bani de club, ori să îl iau pe ta-su de o aripă şi să ne cărăm naibii de acasă de ziua ei. Până atunci însă, vineri ne distrăm. Vom avea 12 copii, cam tot atâţia părinţi (spre disperarea lui B care va fi obligat să socializeze cu diverşi necunoscuţi), tort cu poză din Kung Fu Panda şi animator negru. Da ştiu, e un pic ciudat, dar altul n-am mai găsit. Îl cheamă Billy şi cică seamănă cu răposatul rege al popului.

                                                                    ***

Nu mă duc la concertul lui Depeche. Iniţial, mi s-a părut prea complicat şi oarecum aiurea să merg singură, doar pentru că n-am cu cine să o las pe Ana şi deci ar fi trebuit să rămână ta-su cu ea. După aia, nu m-am mai gândit la asta. Acum îmi pare rău. Nu e bai, nu sufăr, doar v-am zis ca să ştiţi, că de putut tot nu aş putea. Mâine termin munca pe la opt seara. Trist!