Eram în anul I de facultate şi urma să iau primul meu salariu. Mă angajasem la un ziar. Unul cu tiraj mare, cu angajaţi mulţi, cu ture de noapte, dar cu bani buni. Foarte buni pentru anii aceia. Iar eu aveam doar optsprezece ani, cursuri de zi la Universitate, un iubit care tocmai mă părăsise, o gaşcă rămasă prietenă cu el, trei copii la meditaţii la franceză, colege prea cuminţi, prietene prea departe, o geacă de piele şi o mamă rămasă văduvă.

Eram aşadar doar noi două şi iarna de afară. Îmi aduc aminte că ne-am urcat în maşină şi am plecat împreună la Obor să căutăm un brăduţ. Nu mai aveam bani de unul mai mare. Mama vânduse inclusiv din casă pentru a da la doctori. Deşi nu s-a mai putut face mare lucru. Nu mi-a spus nimic atunci; am aflat-o abia mai târziu când am vorbit aşa, ca de la mamă la mamă, despre cât de greu a fost şi cât de strâmtorate ajunsesem de fapt. Dar eu nu ştiam nimic. Eu ştiam că dacă îi ceream, îmi dădea cinci lei de o cola, că îmi mai lăsa nişte ţigări pe masa din bucătărie şi cam atât. Pentru că mie nu-mi place să cer bani, să mă împrumut. Dacă îmi dai, poate primesc. Asta dacă vrei tu, altfel mă mulţumesc cu ce am. Iar dacă n-am, asta e, nu iau.

Aşa că în ziua aia am stat şi ne-am uitat, bătând din picioare să ne încălzim puţin, am făcut ochii roată şi l-am ales dintr-un maldăr răsturnat la pământ. Era un brăduţ mic şi pirpiriu şi pentru o clipă mi-a fost ciudă că nu putem să-l cumpărăm pe ăla marele, cel mai din stânga, cu crengile lăsate ordonat în jos şi cu cetina deasă până-n vârf. Mă simţeam furioasă că din anul ăla totul urma să se schimbe şi să se dea peste cap, Crăciunul avea să fie doar în doi, bradul cu siguranţă din ce în ce mai mic, cadourile probabil din ce în ce mai puţine şi fără rost. Aşa mă gândeam în timp ce din cer începuseră să cadă fulgi mari şi grei peste noi două şi brăduţul pricăjit de lângă noi.

Şi apoi am primit primul meu salariu. Mi-aduc aminte că m-am ascuns în toaleta de la redacţie şi, cu fundul pe capacul de la closet, nu mă mai săturam să număr teancul ăla de bancnote. L-am pus cu grijă în geantă şi am plecat spre casă cu iarna peste mine. Şi atunci am hotărât că Moş Crăciun există. Şi pentru prima dată în viaţa mea, am vrut să o văd şi pe ea cum desface cadouri, cum nu se mai preface uimită de ceea ce a primit, aşa cum tot făcuse în ultimul timp când îşi punea singură sub brad lucruri cumpărate chiar de ea, doar ca să cred eu că totul e în regulă. Şi m-am dus în primul magazin şi am cumpărat tot ce mi-a trecut prin cap, tot ce credeam eu că ar putea să-i placă şi ar avea nevoie.

În anii ăia după revoluţie, nu existau mall-uri sau supermarket-uri. Aveam la metrou, lângă casă, un butic mai răsărit, cu de toate, şi acolo mi-am dat primul meu salariu. Iar de Ajun, sub bradul mic şi pricăjit, cu crengi rare şi câş, nu mă mai săturam să mă uit la ea cum rupe ambalaje şi cum brusc, din toţi porii casei, începeam să simţim amândouă că totul va putea fi iar bine. Şi aşa a şi fost până la urmă.

Mă gândeam azi la asta în timp ce mergeam pe stradă şi socoteam în gând ce cadouri va aduce anul ăsta Moş Crăciun. Şi nu m-am mai ascuns în toaletă să-mi număr banii, ci doar să-mi înghit două lacrimi. De fericire că totul e bine. E important când e bine. E cel mai important. Restul aproape că nu contează.