M-am trezit cu greu la 10:30. Cu aceeași durere de cap. E undeva în spatele ochilor, semn că răceala care mă bântuie de vreo săptămână nu vrea să plece. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când mă duc la coafor și stau acolo ca o găină murată, cu un prosopel în jurul capului ud, așteptând cuminte la rând. După vreo două zile de Paracetamol și vitamina C, lucrurile păreau să intre pe un făgaș normal. Mai ales dacă aș fi profitat de ziua de ieri și aș fi făcut ce îmi doresc de vreo câteva luni. Și anume: nimic. Dar, pur și simplu, n-am putut. I-am văzut privirea albăstrie umezită de o lacrimă de dezamăgire pe care se încăpățâna să nu o lase să cadă.

- Nu-i nimic, mama, dacă nu mergem. Nu mă supăr.

Am luat un Paracetamol și m-am pus pe treabă. O oră am amestecat ouăle cu zahărul, cu bananele pasate, cu untul topit, cu făina în ploaie. Am pus bucățelele de ciocolată și într-un final am obținut 12 brioșe pufoase numai bune de vândut la târgul de Crăciun de la British Council.

- Dar ai înțeles că banii se duc la niște copii bolnavi și că nu-ți rămân ție? o întreb, în timp ce mă decid să mai fac și un termos de ciocolată caldă, că dă bine lângă tava cu brioșe.

- Mama, eu tot ce vreau să fac e să mă joc de-a vânzătoarea, e visul meu.

Și a reușit. Și-a făcut un afiș în engleză, și-a înșirat marfa lângă cea a prietenei ei (și ea venită tot cu brioșe) și a început să-și sucească în toate părțile un gât lung, ca de girafă, pândind clienții nu prea numeroși. Mă uitam cu milă la ea cum nu prea avea nicio șansă să vândă ceva, mai ales că tarabele erau multicele, iar copiii veniți la eveniment au fost, printr-o greșeală de organizare, adunați în alt corp de clădire pentru a participa la jocuri. Și totuși, s-a descurcat. În primul rând, a ales de la sine putere, să-și țipe marfa în engleză:

- Cupcakes with banana and chocolate!!! Hey, Mister, do you want some?


Apoi, văzând că nu are prea mare succes (oricum, restul mărfurilor de genul ceaiuri, felicitări, hăinuțe tricotate pentru bebeluși, cărți sau decorațiuni aveau și mai puțin) m-a pus pe mine să-i cumpăr o brioșă pe care s-a apucat s-o mănânce demonstrativ în fața tuturor, făcând yuuum, yuuum, in speranța de a atrage clienții. Care, timid, au început să vină. Cu ciocolata, a fost de ajuns să apară un băiețel, să ia un pahar, să urle către prieteni "băăăăi, luați și voi că e chiar marfă!" (cred și io, că am topit ditamai ciocolățoaia neagră de la Mega, plus lapte, plus baton de vanilie); s-a terminat în zece minute.

A plecat fericită cu o singură brioșă rămasă pe tavă.

- Vrei să mai stăm să încerci să o vinzi și pe asta?

- Nu, pe asta o să o mănânc eu la micul dejun.

Astăzi, aș fi vrut să stau. Doar eu cu durerea mea de cap. Și cu Moromeții, care se dădea la televizor. Dar nu am putut. Am luat cartea ei de bucate, aia cu nu'ș ce prințesă Disney și m-am apucat să-i pun la cuptor niște cartofi stropiți cu ulei de măsline. Și mai târziu i-am promis că o să mergem prin oraș. Iar mâine, la nouă de dimineață, îi fac hatârul să o duc la coafor să-i facă niște codițe împletite, pentru că "mă simt banală, mami, cu tunsoarea asta".

Sper doar să-mi treacă durerea de cap. Că de stat, nu prea cred că voi sta.