În general eu nu prea scriu despre lucruri practice, adică prefer să bat câmpii în linişte decât să mă apuc să explic, citez, informez şi detaliez. Nu zic că e bine cum fac eu, dar hai să zicem that’s me şi cui nu-i place, Internetul e mare. Mai mult, deşi arunc destul de des priviri peste gard la vecini, nu prea stau să vă povestesc despre ce am auzit la unul sau la altul, trimiţându-vă peste ei, în casă, pentru a afla lucruri noi.

Şi totuşi, de ieri am făcut o descoperire şi până astăzi, la orele prânzului, am devenit total dependentă. Poate că pentru unii (ceva mă face să cred că mai ales pentru unele) dintre voi, nu va fi nimic nou sub soare, poate că voi o ştiaţi deja şi acum vă uitaţi la mine ca la o ciudăţenie picată pe Net şi care aplaudă că a descoperit gugălul. Dar, pentru voi, ăştia la fel de ignoranţi ca mine, ea, descoperirea, se numeşte Laura Laurenţiu şi are cel mai supercalifragilistic blog de bucătăreală pe care l-am citit în ultimul timp.


Să vă spun ce are, după mine, blogul ei şi nu au altele. În primul rând, are reţete normale la cap. Înţelegeţi ce vreau să spun? Adică intră gospodina pe blog, dă cu mouse-ul în sus şi-n jos şi vede lucruri d-astea de se găsesc şi la Mega Image-ul din colţ (bănuiesc că deja aveţi cu toţii cel puţin un Mega Image în cel puţin un colţ). Adică pui, curcan, muştar, legume cu nume pronunţabile, făină fără pretenţii, orez cel mult integral, unt sau ouă pe cât vă permiteţi şi voi de ecologice. Iar dacă nu vă permiteţi, nu-i bai, faceţi cu d-alea de duzină că n-are cum să nu iasă. În  sfârşit un blog culinar de unde să nu ies plângând, cu conştiinţa încărcată că-mi bat joc de sănătatea mea şi a familiei mele şi cu frustrarea că singurul desert pe care voi reuşi să-l fac vor fi nişte amărâte de clătite.

Spre deosebire de alte bucătării virtuale pe unde am mai intrat, la Laura lucrurile se petrec, în general, mult mai soft. Pe lângă ingrediente uşor de procurat, o ador pe fata asta pentru felul în care ştie să explice. Parcă ar fi scris reţetele pentru d-ăştia ca mine: în paşi mici, mici de tot, să nu se sparie gospodina şi cu nişte poze mari, mari şi detaliate, ca să ştie omul cu ce să compare când învârte în propria-i cratiţă. Apoi, fata asta nu numai că ştie să gătească demenţial, dar mai ştie să şi povestească. Adică şi dacă eşti complet afon în ale bucătăriei, tot merită să-ţi faci o cană mare de ciocolată caldă sau un pahar de vin fiert cu scorţişoară şi să petreci câteva ore doar citind-o şi admirând-o pentru ce ştie să facă.

Şi acum, pour la bonne bouche, am păstrat argumentul final. Fraţiloooor, mi-a ieşit puiul cu muştar şi lămâie! A zis copila că a fost cel mai bun pui mâncat vreodată de ea! Poze n-am că verdictul l-am primit când eu eram la birou şi puiul devorat pe îndelete acasă. Dar vă pui linkul şi dacă aveţi vreo două ore de petrecut în bucătărie, o familie care nu se teme să mănânce chestii noi şi variate, un pui proaspăt şi nişte bănuţi să investiţi în două borcane de muştar de Dijon, reţeta asta e pentru voi. Apropo, să ştiţi că eu nu am găsit chiar muştar ca-n poză şi am luat unul de Dijon marca Mega Image şi altul cu boabe întregi de la Lidl. În rest, nu am avut nici foarfecă pentru tăiat pe spate păsăroiul, aşa că i-am înfipt un cuţit între plămâni  şi l-am ciopârţit cum m-am priceput, dar la final părea exact cum trebuie. Spre deliciul copilei care se învârtea printre picioarele mele în bucătărie, am aşezat puiul în vasul cu marinată picior peste picior şi cu aripile, chipurile, în şolduri. Deh, am şi eu talentele mele!

Pentru mâine oscilez între o plăcintă grecească cu brânză şi dovlecei şi o tocăniţă de carne de vită. Şi să ştiţi că eu nu am slow cooker, dar am răbdare şi sunt sigură că va ieşi. Sau poate să fac vreun desert? Voi le-aţi văzut cum arată? Voi aţi văzut cum sunt cornuleţele alea cu vanilie sau biscuiţeii ăia cu cremă de lămâie sau torturile sau tartele? Am murit când am văzut tarta aia cu pere şi migdale cu iz franţuzesc.

Mă tot întreb cum o fi să fi prietena fetei ăsteia şi să te invite din când în când la ea, la masă. Dacă o cunoaşte careva, poate îi spune şi de mine şi poate ne împrietenim şi data viitoare mai pune un tacâm în plus. Zic şi eu, că cine ştie.