Se ia un capac de la o cutie de pantofi, se cumpără ditamai coala de carton din care se taie o bucată, urmând ca de restul să vă împiedicați prin sufragerie, se ia un set de carioci cu sclipici ca după aceea să descoperiți că mai era unul în casă, se merge prin oraș de nebună să se achiziționeze coli de ambalat cu Moș Crăciun pe care apoi nu le mai folosiți, se desenează toată ziua în ritm de mânuțe de copil douăzeci și cinci de imagini (da, știu, ar fi trebuit douăzeci și patru, dar ne-am încurcat și așa că vom avea bomboană și în ziua de Crăciun), se lasă mama să le picteze cu Tempera după ce se observă că nicio cariocă normală nu mai merge. Se ia apoi tatăl și se târâie lângă trusa de scule ca să taie, măsoare și lipească. Se caută o riglă lungă. Nu se găsește. Se ascultă jazz și se dansează până la miezul nopții, se colorează intens, în tușe fine și se lasă la uscat.

De dimineață, se bea lapte cu cereale și imediat după aceea, dar imediat,  se ia la retușat, se dă cu sclipici; după amiază se lasă din nou tatăl să taie și să lipească și, după doar două zile de lucru... ta-taaaaam:


Și la sfârșit, se descoperă că nu există bomboane în casă și se trimite tatăl și copilul la Mega Image, duminică seara târziu, ca să inaugurăm cum se cuvine primul nostru calendar de Advent. Și ultimul, îmi șoptește B.