marți, 10 decembrie 2013

Little women

Eu eram expansivă. Ea, secretoasă. Eu eram vorbăreaţă. Ea prefera să tacă şi să mă asculte. Eu mă supăram şi-mi trecea repede. Ea se supăra şi nu-i trecea până nu-mi ceream scuze cu cerul şi pământul. Eu voiam să vorbim la telefon cu orele. Ea, nu. Eu îi povesteam despre cine ce a zis şi a făcut. Ea, niciodată. Şi totuşi, ea era cea mai bună prietenă a mea. Doar pe ea o voiam lângă mine, în bancă, în vacanţe, în viaţă. Până într-o zi. Într-o zi în care eu i-am luat apărarea în faţa clasei. Şi ea nu a zis nimic. A tăcut şi a continuat să o facă şi când o altă colegă, exasperată poate de naivitatea mea, a izbucnit: dar tu ştii că pe la spate spune numai lucruri rele despre tine? Nu, nu ştiam şi probabil că nici nu aş fi crezut, dacă ea nu ar fi ales să tacă. Să nu zică nimic, să nu se revolte în faţa unei asemenea afirmaţii, să nu se apere, să nu nege. A tăcut şi a dat din umeri, gândindu-se poate că la cât de fraieră eram, oricum aş fi iertat-o. Dar nu am făcut-o. Ei nu i-am zis nimic. Am continuat să încerc să mă port normal. Doar că din ziua aia am ales să nu mai vorbesc, ci doar să tac şi să ascult. Până în ziua de azi.

Povestea asta aş fi vrut să i-o spun şi Anei când a venit în bucătărie, lângă mine şi cu o voce mică şi pierdută m-a întrebat: crezi că e adevărat? Oare chiar asta gândesc fetiţele despre mine? Recunosc că pe moment am rămas fără replică. Şi nu pentru faptul că o colegă de clasă s-a apucat să-i spună Anei cum că toţi copiii o consideră plictisitoare şi tocilară, ci pentru faptul că acea fetiţă n-are nici măcar nouă ani. Şi totuşi, par a fi suficienţi pentru a se apuca să se joace cu mintea Anei, care în scurt timp se simţea mizerabilă şi nefericită.

-- Ştii că ea are şi tabletă şi telefon? zice.

-- Ştii că Marius de la ţară nu are mamă? zic.

Pauză.

-- Ai dreptate. Dar, altceva mă supără. Mamaaaa, cum se poate ca fetiţele pe care eu le consideram prietenele mele să spună lucruri urâte despre mine?

-- Le-ai auzit tu spunând ceva urât? Te-ai simţit tu vreodată dată la o parte?

Pauză.

-- Nu, chiar nu. Ele se joacă cu mine.

O iau în braţe, o strâng tare şi încerc să-mi caut cuvintele fără să uit că are doar opt ani şi că nu trebuie să ştie mai multe decât vârsta ei. E greu să-i vorbeşti unui copil de clasa a doua despre minciună, despre invidie, despre faptul că uneori prietenii nu sunt ce par a fi şi că vorbele lor sunt ades bine ticluite pentru a face rău.

Se lipeşte de mine şi îngaimă uşor printre suspine:
-- Şi mi-a mai spus că băieţelul pe care-l plac şi care credeam că mă place a spus tuturor celor din clasă că mă consideră plictisitoare!

Dumnezeule! Asta e chiar de necrezut! Fetiţa aia are doar opt ani şi deja a învăţat să bage strâmbe! Sigur, sunt ferm convinsă că fetiţele se nasc cu o doză de muierism, dar de aici până la a manipula şi la a trage sfori e cale lungă. Şi mai ales până la a minţi. Căci fetiţa minte. Şi e trist că simte nevoia să o facă pentru...chiar, pentru ce? Pentru că se simte singură? Exclusă? Geloasă? Pentru că i se pare normal? Pentru că-i place să exagereze?

Cu Ana în braţe, stau şi mă gândesc cât e bine să vorbesc şi cât să tac. Şi dacă fetiţa aia are dreptate? Nu, ar fi ştiut că e vreo problemă, s-ar fi simţit până acum dată la o parte, evitată, ironizată. Iar cu flăcăul ăla cum o fi? Oare i-o fi trecut şi nu ştie a mea? Oricum, la vârsta asta sentimentele vin şi pleacă precum norii pe cer. Îşi pune capul pe umărul meu ca atunci când era bebeluş. O strâng tare.

-- Tu ce simţi?

-- Eu simt că totul e în regulă.

-- Atunci aşa şi e.



Şi aşa a şi fost. Ieri, la serbare, au fost nedezlipiţi. Şi s-au jucat şi împreună şi cu alţii. Şi nimeni nu i-a întors Anei spatele. Şi nici nu i-a vorbit urât. Şi mama lui mi-a spus mie că şi el vorbeşte acasă de ea. Şi că deci nu e nici plicticoasă şi nici tocilară. E doar fraieră că s-a încrezut în alţii. Dar, mai bine aşa, decât să fie ea cea care bagă zâzanie. Mai bine să fi păcălit, decât să faci rău. Cel păcălit va învăţa să sufle şi-n iaurt. Cel rău riscă să facă rău în continuare. Oare mă înşel?

9 comentarii:

roșu vertical spunea...

Of, incep dramele. Sa stii ca mie in clasa a doua mi-a furat un coleg o poza din penar ( ne trebuise la ceva legitimatie), fara ca eu sa stiu, si maica-sa a gasit-o. La sedinta a cautat-o pe mama sa ii spuna ca eu nu ii dau pace si nu il las sa invete! Ce vreau sa spun e ca da, fetitele pot fi rautacioase, dar multe chestii de genul asta se alimenteaza acasa, daca ele isi aud mamele birfindu-si cunostinte si colege, ce pot face? Repeta pattern-ul la rindul lor. Ca sa nu mai zic nimic de emisiunile de pe Disney, care bag seama numai cu de-astea se ocupa.

Ioana spunea...

Da, mai, si eu am vazut ca sunt groaznice emisiunile de la Disney . Am ajuns pana la urma sa o las doar la doua filme de acolo la care m-am uitat si eu si par OK.

Laura spunea...

Of, ce fiori reci m-au trecut pe sira spinarii, mi-ai amintit de copilaria mea si de clasa a doua a mea. Mi-e groaza ca o asteapta asta pe Eliza dar stiu ca eu voi fi acolo pentru ea s-o alin, s-o sfatuiesc, s-o indrept in directia buna si ea nu se va lupta singura cu "demonii" astia ca mine. Bravo Anei ca a stiut sa se increada in instinct!

mara spunea...

Huh! Măcar fetele sunt mai vorbărețe. De la băieți scoți mai cu cleștele. Și-i vezi, măi, imediat după față, când vin de la școală, dacă au avut o zi bună sau nu. :)

Ioana spunea...

Am noroc ca Ana vorbeste si nu sta sa se framante de una singura. Dar recunosc ca am ramas socata ce le trece prin cap la varste asa de fragede. Ne asteapta vremuri amuzante:)

Carmen spunea...

''Mai bine să fii păcălit, decât să faci rău. Cel păcălit va învăţa să sufle şi-n iaurt. Cel rău riscă să facă rău în continuare.'' Ei...cel pacalit risca sa isi piarda increderea in oameni si cel rau,ei bine,cine face rau,va mai face.Dar asa cum orice gand sau vorba buna sa intoarce,asa si cele rele.
De mici sunt rai,asa se pare...stii ce cred eu? Invidia! Ana este frumoasa si desteapta si va veni ea si experienta de a-si alege adevaratele prietene care s-o merite.

Ioana spunea...

Oooo, ce subiect sensibil, trait din plin si de noi! Are si Maria mea un specimen de genul asta in clasa, de imi vine sa iau eu de cozi si sa o smotocesc bine...Ma bucur ca la fel ca Ana ta, inca imi spune tot ce se intampla si ii pot fi aproape.

Ioana spunea...

Bine spus "inca".

Bogdan Stoica spunea...

Despre cine e vorba Lazare?

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes