Cu mine, ai mei au încercat de toate. Mă rog, aproape de toate. Concluzia? Eșec total pe linie. Aveam cam patru ani, când m-au dus la balet. Îmi pare rău că nu am nicio poză de pe vremea aceea, să mă fi văzut cum arătam cu piciorușele mele grăsune și mersul meu șleampăt (am platfus), baletând cu grația unui elefant fugărit de braconieri prin junglă. Cum baletul n-a fost să fie, s-a încercat desenul. După vreo cinci vernisaje organizate la mine în cameră cu desene prinse cu ace de gămălie pe perdeaua groasă de tafta, ai mei au hotărât că talentul meu justifică pe deplin o întâlnire cu un profesor de la liceul de artă. Îmi aduc și acum aminte cum am ajuns în fața unui bărbos care a răsfoit inițial binevoitor și apoi vădit plictisit un teanc de opere mâzgălite cu carioca, după care a ales de acolo un desen cu un cal, spunând "ăsta nu e foarte rău". După desen, am ajuns la cor. Și nu oriunde, ci la Corul de copii Radio. Proba am luat-o, dar, după ce m-am bucurat că primeam sandviciuri cu șuncă în pauze (deh, anii '80), m-am declarat răpusă de ritmul repetițiilor (trei pe săptămână) și am spus că eu nu mai vreau acolo, nici cu toată haleala din lume. Cu sporturile, nu am ce să vă spun, decât că aveți în fața voastră o persoană care nu știe să meargă pe bicicletă, care nu a reușit să învețe să înoate și pe care faptul că la prima oră de tenis din viața ei și-a luat o minge direct în cap nu a ajutat-o defel în a îmbrățișa o carieră sportivă. Ah, și să nu uităm de picioarele grăsune și de mersul șleampăt care a rămas neschimbat până-n ziua de astăzi. Și da, v-ați prins, nici pe tocuri nu știu să merg fără să-mi pun singură piedică.

Apoi m-am apucat de scris. Poezie. Am strălucit precum Rimbault, evident toutes proportions gardées. Adică intens și foarte scurt. Am scris doi ani, am publicat rapid prin ziare și reviste și când le-a fost tuturor lumea mai dragă și se întrebau "cuum, ai doar 14 ani și scrii așa?" am hotărât că am spus cam tot ce aveam de spus și m-am oprit. Nu știu dacă a fost talent sau toană, dar, la vremea aia, mi-a ieșit destul de bine.

De ce vă scriu eu toate astea? Pentru că astăzi, la o petrecerea de Moș Crăciun unde furăm invitați, vădit emoționată de picturile unei fetițe (foarte talentată, într-adevăr) și de cântările a trei mini chitariști, o doamnă m-a întrebat:

- Ana are vreun talent?

Pe moment, am dat să spun "nu". Apoi mi-am dat seama de ceva și mai aiurea, că de fapt eu nu știu. Habar nu am dacă există ceva, acolo, care să o facă să rupă gura târgului. În plus, am observat că un copil normal, genul relativ isteț, ușor adaptabil și iute, cum e a mea, ajunge foarte ușor să facă ce-i spui. De exemplu, la cinci ani ne-a cerut să o dăm la pian.  Nu cred că avea o înclinație deosebită, mai ales că după vreo jumătate de an o fugăream prin casă pentru a repeta, nu mai avea chef, se plictisea repede, dar memora ușor și executa totul foarte corect. În concluzie : "vai ce talentată este!", după spusele doamnei -- sau "vai, ce silitoare este!", după părerea mea.

Cu sportul e altă poveste. Ana fuge bine și-și coordonează mișcările. De aici, o mare ușurință în a face sporturi care implică la propriu joc de glezne: printre cele mai bune din clasă la atletism, bună la schi, bună la patinaj, bună la tenis. Le-am încercat pe toate, deși știu că nu voi alege pentru ea o carieră în sport. Vreau să le facă, vreau să se miște, dar pentru carieră. Acum, dacă agilitatea asta și mobilitatea ei or fi un talent, atunci aș putea să spun că Ana e talentată la sport, deși mi se pare că sună ciudat. Mai degrabă aș spune că e o fire sportivă și cu spiritul ei de aventură și cu plăcerea de a mă contrazice, probabil că o să-mi facă zile fripte pe la douăzeci de ani, când o să vrea să-și ia motor sau să plece cu gașca să stea atârnată în corzi pe vreun perete de stâncă.

Anul ăsta mi-a cerut să o dau la dansuri. "Dar nu d-alea lente și nici la balet și nici d-alea care se dansează perechi." Până la urmă nu m-am lămurit ce vrea și așteptăm primăvara să vedem dacă găsim ceva pe gustul ei, că iarna asta nu sunt dispusă să mai alerg de nebună la niciun curs.  Oare să descopăr aici vreun mare talent? Dacă datul din cap în ritm drăcesc, aruncatul în genunchi cu două degete în sus și tropăitul mărunt în pași de sârba-n căruță ascund un talent, ei bine, atunci are talent. Asta nu înseamnă că dansează rău. Deloc. Are ritm, simte muzica, doar că pentru mine asta nu e neapărat talent. Căci da, uitai să vă spui ceva. Eu când vorbesc de talent, apăi frate, mă aștept că după ce-l văd pe ăla micu' ce face, cad pe spate și nu-mi mai revin o vreme. Altfel, dacă mă iau după toți copilașii ăia băgați în fel de fel de cluburi ca să apară apoi la teveu, ăsta nu e musai talent, cât ambâț matern.

Mă gândeam astăzi că eu nici nu știu ce aș face cu el, talentul, dacă l-aș descoperi. La cum sunt eu de doritoare de stabilitate, parcă văd că m-aș preface că nu-l văd, numai să nu-mi încurce viața. Și apropo, ce faci dacă remarci talentul copilului și lui nu-i place să facă lucrul ăla? Până unde insiști? Sau o lași baltă și apoi te întrebi dacă nu ar fi fost mai fericit să-l împingi de la spate? Sau invers: ce faci dacă vezi că nu are cine știe ce talent, dar lui îi place? Il lași să continue, te prefaci că nu vezi că lucrurile cam scârțâie sau îi spui adevărul și apoi să decidă el? Și câte chestii ești dispus să încerci, căutând talentul? Sau poate că dacă e să vie sau să fie, vine el singur și se cere remarcat?

Oricum ar fi, greu și cu talentele astea. Mai povestiți și voi din experiențele voastre, că pe mine mă doare în gât de cât v-am vorbit. Am uitat să vă spun că am talentul de a mă îmbolnăvi exact în momentele cheie ale vieții, de exemplu de Sărbători (recte, chiar acum). Deci, voi cum stați cu talentele?