Să fi fost de la prea multe sarmale? Sau poate de la întoarcerea în camera copilăriei mele unde  mama a așezat ieri frumos masa de Crăciun și ne-a așteptat pe toți cu drag? Sau poate de la pereții fostei mele camere, plini acum de tablouri, ce altădată erau acoperiți de afișe cu el? Sau poate a fost doar de la doza dublă de Nurofen cu care mă chinui să alung răceala ce a pus stăpânire pe mine de vreo săptămână? Deși, e posibil să aibă mai degrabă legătură cu prințul ăla din Albă ca Zăpada la care m-am uitat ca proasta aseară? Sau o fi având legătură cu zilele astea de nefăcut nimic în care mă mut din bucătărie la televizor și viceversa, umplându-mi mintea cu fel de fel de gânduri?

În orice caz, știu că aveam încă părul lung și că trebuia să cer voie să mă duc și eu în oraș cu prietenii. Și știu că până la urmă, familia mea l-a acceptat. Cu toate tatuajele lui pe care se încăpățâna să le țină la vedere. Și știu că m-am simțit ca la șaisprezece ani când m-a luat în brațe și m-a pupat. Și știu că de dimineață mă întrebam cum să-i spun lui B. că azi noapte l-am sărutat în vis pe solistul din Depeche Mode.

Și știu că acum ascult asta și mă simt... mă simt bine, măi! Ca la șaisprezece ani!