Mie îmi plac show-urile astea unde cântă lumea. Se potrivesc perfect cu Nurofenul de seară și cu cana de ceai, cu copilul redus la tăcere de diverși care fac vocalize pe ecran, acoperiți din când în când de zgomotul mucărelilor mele hibernale. Așa că, amorțită deja de o răceală ce se încăpățânează să reziste de peste o săptămână, m-am uitat ieri la Vocea României, unde, recunosc cinstit, am reușit să adorm preț de vreo zece minute, auzind ca prin vis că pe ăla de la Compact îl cheamă Ciuci cu accent pe i.

M-am trezit buimacă tocmai când fata cea frumoasă îl masacra pe Freddie Mercury. Nu de una singură, ci alături de un Bodo care a reușit să mă trezească complet cu noul lui look ce m-a dus cu gândul la Viorel Lis. Următoarea repriză de tuse m-a obligat să-mi țin ochii deschiși pentru toată runda a treia. Sau a patra, nu contează. Am văzut-o pe Corina Chiriac cântând cu unul dintre cei doi concurenți care arătau cam la fel. Adică, cum pleca unul dintre ei de pe scenă nu mai știam pe care din ei îl văzusem. Știam doar că unul cânta arii și celălalt, nu. Apoi, când a cântat și Loredana cu al ei m-au bulversat de tot. Pentru că suna exact ca și cum ar fi cântat tot Corina Chiriac, doar că-n engleză. La fel de corect. Și la fel de plictisitor. Noroc că a venit băiatul cu portugheza. Acum eram trează de-a binelea. Doar că... doar că acolo trebuia să se întâmple chestia aia care se întâmplă de obicei când asculți fado: în termeni tehnici se numește nevoia impetuoasă de tăiere a venelor cu cuțitașul de curățat legume. Dacă nu simțiți de-astea, lăsați fado-ul și încercați ceva mai vesel. Ei, băiatul ista care nu era nici unul din cei doi care semănau între ei, a cântat frumos. Adică... ok. De fapt, a cântat bine. Corect. Și pronunție bună. Și parcă și Nurofenul începuse să-și facă efectul.

Daaaar, a venit momentul adevărului. Momentul ăla în care nimeni nu se mai uită la amărâții ăia de pe scenă care se duc în stânga sau în dreapta după cum pică voturile, ci toți ochii sunt ațintiți pe cei patru din juriu ca să-i vedem cum fac când află. De fapt, mint. Toții ochii sunt ațintiți pe Brenciu că doar el "face". Și face, frate! Și nimeni nu înțelege de ce face ce face și cum face. Și mama era emoționată la nunta mea, dar parcă tot nu reușea să scoată pe gură sughițurile alea asociate mai degrabă cu doinele de cătănie decât cu o voce de Românie. Cred că oamenii au ajuns să-l voteze pe ăla al lu' Brenciu, doar ca să poată apoi să-și cheme toată familia în fața televizorului să se uite la bocetele live. Parcă și aud: "haide, mamă, lasă dracu' vasele și vino-ncoace, că iar plânge Horia!" Cum naiba să-i dai trofeul fetei frumoase a lui Moga? Ce ar fi putut să facă ăla micu? Să-și smulgă papionul, să stea în mâini, să-și șteargă delicat ochii cu o batistuță? Păi nu oricine poate să facă show, pentru asta îți trebuie... chiar, ce naiba îți trebuie pentru asta?

Răspunzând la această întrebare, vom afla cu toții cum este domnul Horia Brenciu și cum nu ne-am dori să fie, deși el așa va rămâne. Ce ziceți, încheiem aici sau băgăm și o cântare adevărată, numai bună de scos cuțitașul?