luni, 29 decembrie 2014

O zi

Cred că în sinea mea fac parte dintre speciile care în mod normal hibernează. Altfel nu-mi explic cum pot să dorm atât. Sigur, explicații logice există, dar uitându-mă pe geam, parcă nimic logic nu se înfiripă în creierul meu. De vreo săptămână, tot ceea ce-mi aduc aminte sunt orele nesimțit de multe pe care le petrec printre vise. Să fie de la vacanță, de la vreme, de la trezitul cu noaptea-n cap pe timp de școală, de la sarmalele fără număr sau de la cele cinci șaluri primite de la Moș calde și bune de stat cu ele în brațe, habar n-am. Cert este că întreaga mea casă a devenit un culcuș în care mă cuibăresc cu orele, mutându-mă dintr-un pat în altul, dintr-un vis în altul, cu pauze rare de conversație, musafiri și rânduri citite până la următorul somn.

Ultima dată când am dormit atât de mult era prin adolescență și s-a întâmplat după patru zile la Costinești. Patru zile petrecute cu o verișoară cu doi ani mai mare, la căsuțele de piatră, cu o gașcă formată ad hoc și cu ațipit cu soarele în ochi în ritm de valuri și miros de sare. Era perioada în care mă încăpățânam să mă plimb pe plajă în fuste lungi și negre și musai cu bocanci în picioare. Cert este că atunci când am ajuns acasă, la mama, m-am băgat în pat și am dormit douăzeci și patru de ore, cu mici pauze de apă și pipi.

Acum școala Anei m-a adus iar în pragul asteniei adolescentine. Dorm, mănânc și mă simt vinovată că nu fac nimic interesant cu copila. Deși, în dărnicia lui, Moșul a cadorisit-o anul ăsta cu tabletă. Așa că, de câteva zile, homo tehnicus minusculus din casă, ne ignoră total.

Doar că, la câtă iarnă s-a strâns de aseară la mine pe geam, parcă, parcă, aș vrea să fac ceva cu ea. Cât de nebună aș fi oare dacă aș urca-o în tren într-o dimineață, să o duc pe pârtie vreo două ore și să o aduc înapoi spre seară? Hm, o fi o idee bună? Plecat de dimineață, băut o ciocolată caldă la Clăbucet Sosire, schiat un pic, dat cu sania vreo oră, plimbat prin pădure, mâncat ceva pe pârtie și înapoi la București spre șapte-opt seara. Ar fi ceva, nu? Parcă mi-a mai rămas un pic de nebunie de pe vremuri cât să mă urc într-un tren și să rup în două ritmul și ordinea. Că de dormit, mai dorm și altădată. De mâncat, am tot mâncat. Doar iarnă nu am avut și acum că a venit, aș mai ține-o un pic pe lângă casă, pironită cu niște amintiri, fie și numai de o zi.

photo aici




luni, 22 decembrie 2014

Părinți faini


Mda, a mea e. Și da, e exact acolo unde pare că este. Nu, nu e trucaj. Am făcut-o și pe asta. Am înfruntat traficul bucureștean de vineri seară, mersul pe tocuri prin studiourile de la Buftea, statul la coadă cu ușa care ba se închidea, ba se deschidea câte puțin ca să lase să treacă puhoiul de lume, foamea, ora târzie, dar mai ales, mai ales, senzația de vezică arhiplină (a mea),  toate astea pentru un show fain și două hârtiuțe. Iaca:

Două hârtiuțe cu care Ana doarme de câteva zile la capul patului. Două bilețele mai prețioase decât orice muzică. Cu semnătura lui Smiley și a lui Tudor Chirilă. Avem și poze. Doar mă laud, nu vi le arăt și pe alea, că nu se face să-i pun pe oamenii ăștia pe toate gardurile. Și dacă mai pui că a câștigat și rockerul Anei, atunci a fost o seară numai bună de defilat cu ea în fața întregii clase. Acum, pe bune, să ai nouă ani, să mergi la Vocea României în sală, să te tragi în poză cu Smiley și Chirilă, bașca să obții autografe, ce poate să fie mai tare? Hai, măi, că suntem părinți mișto, așa-i?! Zi, băi Ana, așa-i?
duminică, 21 decembrie 2014

Olympus, mulțam fain!

Ce să fie, ce să fie?
Ce să fie în cutie?
Cam așa mă întrebam
In timp ce despachetam.
Ce-am găsit, vedeți mai jos
Totul este delicios.
Laura, îți mulțumesc,
Băi Olympus, te iubesc!

Morala: Personal, aș fi preferat un iaurt și mai multe sticle de lapte pentru că nici mie, nici Anei nu ne prea place iaurtul (îl mănâncă soțul, nu-i problemă) și pentru că laptele ăsta nu se găsește peste tot și când îl găsești are un preț cam mare (vreo 7 lei și ceva în Cora). Iar noi bem zilnic.

P.S: Eu eram numărul 20 în concurs, dar normal că nu m-am prins de victorie decât atunci când m-a tras biată Laura de mânecă. Ce am scris, citiți aici.

In pachet mai era o brânză care la momentul fotografiei fusese deja consumată.











joi, 18 decembrie 2014

Inima Inimii

Îmi place. Pentru că pur şi simplu e altfel. Pentru că nu mă aşteptam. Pentru că, spre deosebire de alte memorii, cele spuse de Antunes te iau cu ele, te duc spre interiorul unei lumi în care ajungi până la urmă să te vezi pe tine. Inima Inimii este o poveste cu poveşti: unele reale, din copilărie, altele doar gânduri spuse pe hârtie, mai sunt şi din cele inventate şi chiar şi din cele auzite sau trăite în jurul nostru şi care ne-au făcut la un moment dat să întoarcem capul sau să zâmbim fără să vrem. Pentru că ne-au înduioşat sau pentru că, pur şi simplu, ne-am bucurat că nu ni s-au întâmplat nouă.

Cartea asta te ia într-o zi de mână şi te duce unde vrea ia. Drumul e uşor, fără suişuri şi coborâşuri, fără să te poarte precum alte memorii, spre nişte locuri şi vremuri în care rişti să te împotmoleşti precum o insectă într-o pânză de păianjen. Lobo Antunes nu pare să-şi dorească să placă şi de aceea place şi mai tare. Place atunci când vorbeşte despre Lisabona şi Portugalia cu atâta candoare încât te face să vrei să mergi acolo, despre o familie cu reguli şi pretenţii şi cu parfum de altă dată, despre bunici şi servitori, despre farmecul gândurilor copilăreşti pendulând între iubirea pentru fotbal, cea pentru prăjituri şi pentru o colegă de clasă. Şi tocmai când ziceai că se întredeschide uşa spre viaţa lui Antunes, hop, te trezeşti proiectat cu o nouă poveste într-o scenă imaginară, pretext poate de viitor roman, schiţată în câteva cuvinte şi câteva cadre, dar care te lasă la sfârşit mut de uimire de cât de frumos se poate povesti despre ceea ce ni se întâmplă nouă, oamenilor.

Presimt că Inima Inimii de Antonio Lobo Antunes va deveni una dintre cărţile mele de suflet. E atâta zbucium, atâta trăire şi atâta inutilitate a zbuciumului încât nu ai cum să nu te regăseşti. Dacă nu azi, poate mâine.




marți, 16 decembrie 2014

Am pierdut o batistuţă

Era o batistă de pânză cât palma mea, cu marginile brodate şi pe care erau cusuţi doi copii: o fetiţă şi un băieţel. Era o batistă albă, cusută cu aţă albastră care stătea frumos împăturită lângă un pachet cu biscuiţi, într-o gentuţa roşie, de grădiniţă. Era o batistă atât de frumoasă, ca un desen animat, încât ajungeam să-mi şterg nasul cu dosul palmei să nu care cumva să murdăresc pălăriuţa băieţelului brodat. Căci da, avea şi pălăriuţă.

Asta este prima mea amintire. Pe mine nu mă văd. Doar o siluetă bondoacă, de trei ani, cu o gentuţă roşie pusă de-a curmezişul, tropotind pe drumul spre grădiniţă, de mână cu mama. Nici mama nu se vede. E un film alb-negru, cu o singură pată de culoare: o gentuţă de grădiniţă cu o batistă elveţiană de care mă agăţam pentru lacrimile ce aveau să vie. 

Următoarea scenă este la grădiniţă, cu un miel de plastic gălbejiu pe care mi-a fost dat să-l ţin în locul mâinii mamei. Şi o uşă cu glasvand care s-a închis, lăsându-mă singură cu mielul şi batista. Şi cu lacrimi pe care le-am şters cu dosul palmei. Nu ştiu dacă de acolo mi se trage repulsia pentru carnea de miel. Tind să cred că s-a instalat mai târziu, de la o indigestie într-o duminică de Paşte. 

Batistele care au existat mai târziu în viaţa mea au fost complet lipsite de personalitate. Mari cât nişte cearceafuri, majoritatea în carouri de un roz spălăcit, asezonate cu nişte dunguliţe bleu, aveau ca singură calitate faptul că se asortau de minune cu halatele de molton cu alură spitalicească în care ne înfăşuram la început de iarnă ca într-o blană pe care o mai dădeam jos doar spre primăvară. Batistele astea populau mai toate buzunarele din viaţa mea, mototolite şi crâmpoţite, purtând în ele iz de răceală şi urme de lacrimi. Nimic din ele nu aducea cu bucuria zglobie a băieţelului cu pălăriuţă de pe batista din copilărie. Totul la ele era gândit spre a fi folosit. Ca nişte matroane veştejite, erau sortite pierii încă înainte de a se mai face vreun efort întru curăţarea lor. 

Doar batista de pânză cât palma mea stătea cuminte, dormindu-şi somnul copilăresc în dulapul cu levănţică din camera bunicii. Uneori, o controlam să văd dacă mai este acolo. Nu deschideam sertarul. Doar închideam ochii să o văd aşa cum stătea perfect împăturită pe fundul unei gentuţe roşii cu cataramă. Căci da, avea şi cataramă. Şi mama avea mâna caldă şi eu aveam mâna mică. Şi batistă pe care să o flutur la despărţire. Batistele de mai târziu erau prea urâte pentru a fi fluturate. Doar ea era exact cât trebuie şi atunci când o scoteai şi o agitai aşa, în aer, părea că băieţelul îşi scoate pălăriuţa şi salută lumea din jur.  Atât despre batiste. O amintire şi gata. Prima despre mine. Am scris-o de frică să nu o pierd într-o bună zi, aşa cum am pierdut şi batista. Ca în cântec.







joi, 11 decembrie 2014

Răcnetul Carpaţilor

Neaţa tuturor! Din seria hop şi noi, ne-am gândit să ne facem de râs pentru o cauză nobilă şi anume să-i ajutăm pe cei de la ING să ofere  încălţări de iarnă copiilor sărmani. Pentru cei care habar nu au despre ce vorbesc, ING va dona prin intermediul fundaţiei Copii în dificultate câte o pereche de ghetuţe călduroase pentru fiecare video încărcat pe site între 1 şi 21 decembrie. Ideea e nobilă, frumoasă şi va duce la final la realizarea celui mai mare colind. Aşadar, dacă vă tentează să cântaţi Moş Crăciun cu plete dalbe (mda, stilul e impus, nu la liber), aveţi aici detalii despre campanie, iar aici toţi paşii ce trebuie urmaţi. Inclusiv negativul şi versurile. Nu ziceţi că n-aveţi nevoie, eu am descoperit cu ocazia aceasta că nu ştiam ultima strofă (d-aia mă tot uit în altă parte decât ar trebui). 

Buun, acestea fiind spuse, gata cu vorba. Vă las să râdeţi în voie, Apropo, în urma acestui experiment artistic, Ana, rămasă lefteră în ultima perioadă, a decis că nu ar fi rău să mergem să colindăm pe străzi în zilele ce urmează. Dacă plătiţi bine, promitem să cântăm puţin şi să plecăm repede. Pentru plata în avans, putem chiar să nu venim deloc şi astfel sărbătorile voastre nu vor avea de suferit. Hăhăială plăcută tuturor şi nu uitaţi, oricine poate ajuta în această iarnă un copil cu o pereche de ghetuţe! 






miercuri, 10 decembrie 2014

Vă e foame? Am soluţia!

Madame, Monsieur, în minutele ce urmează, let's talk about food! Nu vă repeziţi să luaţi ceva de scris, astăzi nu e cu reţete. În prima parte, e cu bocete. Ale mele, sărmana creştină ce-şi ia micul dejun format din trei biscuiţi cu ovăz şi o cafea direct pe tastatura de la birou, pentru ca mai apoi, să-şi ameţească foamea cu niscaiva sandviciuri, banane şi cronţănele care nu aduc nicio satisfacţie, ci doar kilograme în plus.

Instituţia în care lucrez nu-mi asigură nicio masă de prânz. Îmi oferă însă o cantină din care se revarsă începând cu primele ore ale dimineţii valuri de miros de ceapă şi varză ce se aşează apoi cuminţi pe toate hainele colegilor mei ce au curajul să ia masa acolo. Acum, nu că aş fi eu prea mironosiţă- pentru că dacă îţi chiorăie maţele de foame, treci şi peste putoarea din bucătărie- dar eu am o problemă cu mâncarea de la cantină. De la această cantină. De bună...hm, nu e foarte rea. De scumpă...nici prea-prea, nici foarte-foarte. Singura ei problemă este că la vreo jumătate de oră după ce o îngurgitez stârneşte o adevărată revoltă prin maţele mele ceea ce mă aduce invariabil într-o stare de nefuncţionare. Adică ajung să zac pe un scaun, cu crampe şi stare de vomă. Para concluir, nu poci pentru ca să mănânc la mine, la cantină, oricât de foame mi-ar fi. Tind să cred că o mai veche gastrită de a mea se răzvrăteşte toată când intră în contact cu diverse produse obţinute dintr-un talmeş balmeş de legume presărate generos cu Vegeta, călite sau fierte cu adaus de ulei probabil refolosit şi condimentate cu mai ştiu eu ce. Da, s-au dus timpurile când puteam mânca şi eu liniştită o şaorma la colţ de stradă.

Acum ar trebui să umblu cu sufertaşul după mine. Ceea ce am şi făcut. Vreo câteva săptămâni, până când mi-am dat seama că cele zece minute cât dura să mi-l pregătesc dimineaţa le puteam dormi şi că, în plus, faptul că toată mâncarea era rece nu-mi dădea deloc satisfacţia unui prânz normal.O perioadă m-am resemnat şi am comandat pizza. Dar câtă poţi să mănânci? Şi când întreb asta, mă uit la voi, ăştia mari, nu la copiii. Ăia ştiu că ar putea să şi respire pizza dacă i-am lăsa.

Dar astăzi- şi gata, acum începe partea a doua post lamentatio- în timp ce mă luptam cu un sandvici caprese cumpărat de la buticul din colţ şi digerat cu greu, am găsit pe net the site. Ăla după care plângeam zilele trecute pe facebook şi nu mă auzea nimeni. Ala de unde poţi să alegi în funcţie de ce ai chef să mănânci. Adică poate azi vrei salată sau poate ţi-e poftă de sarmale, sau de chinezească sau de humus libanez. Bref, există un loc, pe netul ăsta, care arată ca o ditamai bucătăria de unde poţi să comanzi chestii mişto, făcute de bucătari adevăraţi, de la restaurante adevărate. Şi locul ăsta se numeşte caserola. Adică eşti la birou, dar ai chef de o ciorbă de burtă de la Zexe, pac intri pe caserola. Sau, îţi lasă gura apă după Pork rolls de la Yardini, clic, clic pe caserola şi gata. Aţi înţeles ideea, da? Preţurile, na, ca la cârciumă. Dar e pe alese şi unde mai pui că şi casoletele în care îţi este livrată mâncarea sunt bio. Eeeeh, treabă profesionistă, aşa-i?!
Şi acum, în timp ce mă chinui să diger cu greu şaorma de la colţ şi mă dor maţele de mor, vă mai spun doar atât: acest post nu e reclamă, e pur şi simplu o descoperire întâmplătoare într-o zi de miercuri, sub cerul noros şi mohorât al capitalei care sper să-mi salveze burta de la chinurile din ultima vreme.

sursa foto aici

luni, 8 decembrie 2014

Valiza

O aud ca prin ceaţă, voce mică cu inflexiuni de clopoţei. Să facem şi brioşe şi poate nişte biscuiţi şi...oh, da...să facem prăjiturele cu ciocolată şi banane! Dau din cap şi parcă aud în urechi clipocitul apei de ploaie care nu se mai opreşte de atâtea zile. Gândurile se lovesc ameţite unele de altele şi fără să vreau simt nevoia să deschid din când în când gura ca un peşte lipsit de aer. Treptat, vocea ei mică se pierde în miros de brioşe şi rămâne doar o privire descumpănită care se agaţă de mine şi pare că mă trage în jos.

Îmi fac cruce cu limba-n cerul gurii că sunt sănătoasă. Asta e cel mai important. Dar pe ea tot nu o aud. Plouă, plouă pe interior şi gândurile îmi stau intinse şi ude ca nişte trotuare pe care gonesc imagini cu o viteză nebună. De unele abia îmi mai aduc aminte. Ar fi trebuit să notez, să pun pixul pe ele, să le ţintuiesc într-o zi şi un an. Dar nu mă îndur să arunc nimic. De atâta timp le car după mine, le duc în spate, le târăsc ca pe nişte geamantane zdrenţuroase care au început să se rupă pe la colţuri, lăsând să scape bucăţi din ce-a fost.

Din când în când, mă aşez în mijlocul drumului şi-mi deschid valizele. Îmi îngrop faţa în a fost odată, cotrobăi după ce ştiam că e, probez ce ştiam că-mi place, caut cu înfrigurare zile şi ani, dau la o parte săculeţii cu naftalină de pe poveşti de altădată. Deodată, o coloana de gânduri se pune-n mişcare şi eu trebuie să închid repede valiza să nu dea peste mine, să nu mi-o smulgă din mână, să nu pierd şi mai mult. Mă întreb cum ar fi să o las într-o zi în mijlocul drumului. Să o dau pierdută, abandonată. Dar eu nu am plecat niciodată nicăieri fără valiză. Am nevoie de ea, de lucrurile mele. Doar ale mele. Nu le împrumut. Nu-mi place să dau sau să împart. Nici periuţa de dinţi, nici rujul, nici parfumurile, nici poveştile. Cu mintea făcută geamantan, tot merg somnambulică, cu privirea-n urmă, aşteptându-mă parcă să vin, să ajung, să trec strada plină de imagini ce gonesc de nebune şi derapează pe gândurile ude.

...şi brioşe şi...biscuiţi...şi prăjiturele cu ciocolată. Îi iau vocea de mână şi rămân suspendată într-o bulă fără timp, doar cu pereţi transparenţi de unde se vede susus şi josul. Îmi vine să desfac valiza şi să mă culc în ea precum motanul Mihai, o pisică grasă şi nonşalantă de s-a cuibărit în geamantanul nostru aruncat în mijlocul unei camere de la munte. Era iarnă în Predealul din anul ăla. Oare ce an era? Trebuie să găsesc, să-mi aduc aminte. Încep să caut printre lucruri, să arunc în stânga şi-n dreapta cu crâmpeie din ce a fost: aici nu, că eram la Praga. Nici aici, eram în garsonieră. Aici eram singură, într-o toamnă, într-o gară din Franţa. Aici era Ana mică. Aici eram la ţară. Aici, la Viena. Încep să obosesc. Mă aşez pe jos, lângă maldărul de amintiri prăfuite, aruncate claie peste grămadă în mijlocul unui gând- trotuar ud de atâta ploaie. Le pun înapoi în valiză. O burduşesc până când simt că a dat afară tot aerul şi pornesc cu greu.

Mă iau după voce. Se aude din ce în ce mai tare ca un clinchet de clopoţel. Îi strig cât pot de tare: facem, mamă, facem! Şi brioşe...şi biscuiţi...şi prăjiturele cu ciocolată şi banane!  Doar aşteaptă-mă! Zilele astea ajung mai greu! E tare grea valiza asta şi pe jos se alunecă de la atâta ploaie!

sursa aici

vineri, 5 decembrie 2014

Despre teoria evoluţiei

În general, mă aprind repede şi-mi trece la fel de repede. Poate mai ridic tonul acolo, de vreo două octave, cât să mă răcoresc, dar apoi respir adânc şi las totul în urmă fără să port sâmbetele nimănui. De ieri însă, lucrurile s-au schimbat. Nu sunt supărată, sunt mâhnită. Nu sunt nervoasă, sunt pur şi simplu nedumerită. Sunt mirată până la lacrimi. Atât de mare mi-e uimirea în faţa a ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, cu copiii noştri, încât îmi vine să mă iau singură în braţe şi să plâng cu capul pe propriu-mi umăr. Şi de data asta, nici măcar nu pot spune taci cu mama, c-o să treacă! Pentru că de data asta eu sunt mama – şi ştiu că n-o să treacă.

După şedinta cu părinţii de ieri, de la şcoală, ştiu că lucrurile se doresc altfel decât le vreau eu pentru mine şi pentru ai mei. În lumea mea, aşa cum mi-am construit-o eu pentru mine şi pentru copilul meu, şcoala, aşa cum am moştenit-o noi din moşi strămoşi, nu-şi are locul. Punct. Poate par lipsită de respect faţă de străbunii neamului care s-au sacrificat de-a lungul istoriei – da, ştiu, sunt ironică – dar în lumea mea eu vreau să-i ofer copilului meu posibilitatea de a evolua. Şi după umila mea părere, nu poţi să evoluezi dacă foloseşti metode care de-a lungul timpului au fost catalogate drept jignitoare, corupte, umilitoare şi în orice caz, lipsite de orice fel de noimă. Mai grav este însă că şcoala nu gândeşte deloc aşa. Parcă odată ce intri pe poarta sistemului eşti lipit de un perete şi ti se urlă în faţă: tu eşti, mă, ăla de zice că-i arde de evoluat? Ia treci tu în faţa clasei, să râdă copiii de tine! 

În timp ce scriu, mă gândesc la voi, cei ce mă citiţi. Oare sunteţi în regulă? Oare nu vreţi să-mi faceţi rău? Spuneţi că-s paranoică?! Păi tocmai ce-am aflat la şedinţa de ieri că avem în clasă un părinte pârâcios. Da, da, ăla mic şi al dracului de pe vremuri care se ducea la tova'  cu gura mare şi jalba-n proţap să-şi toarne colegii, acum a crescut şi e la noi în clasă. Şi nu, nu a evoluat, dacă vă întrebaţi cumva. Pentru că sistemul ăsta îi vine mânuşă. Şi tova' îl place în continuare. Pentru că el e cuminte şi face tot ce trebuie, nu ca mine. Eu nu am înţeles nimic. Nu am înţeles că trebuie să mă consider privilegiată pentru că am fost acceptată la şcoala de care, absolut accidental, se întâmplă că aparţin. Că trebuie să fiu recunoscătoare pentru că fiica mea învaţă într-o clasă mobilată frumos şi nu într-un laborator cu mese de faianţă – ca şi cum ar fi vina mea că  această şcoală este suprapopulată şi pe an ce trece mai neîncăpătoare. Că trebuie să-mi fie ruşine dacă am altă părere. Că eu nu votez cu „majoritatea”. Această majoritate mă ucide. Mai ales când fiecare spune că va face ca majoritatea. Şi între timp ajunge să decidă minoritatea, adicătelea doamna şi cu pârâciosul de la curte. Tataaam! Ce?! Probleme?! Să sperăm că nu, pentru că altfel se supără şcoala pe mine. Şcoala nu are nevoie de cei care pun probleme. Oricum, ea nu e acolo să rezolve. Ea este acolo să conducă. Să troneze, să dicteze, să bată cu picioru-n pământ, ca-n vremurile calului Bălan. Ca pe timpurile când doar doftorul, popa şi învăţătorul ştiau carte şi erau domni.

Sigur, o să spuneţi că exagerez şi că lumea a evoluat de atunci. Acolo unde a fost lăsată să evolueze, o fi făcut-o, nu zic nu. Dar ieri, la mine în clasă, am trăit o mostră de trecut întinsă în faţa noastră precum marmelada pe pâine. Aş spune că m-am simţit ca pe vremuri, doar că tind să cred că de aici vine marea mea revoltă. Eu nu am fost crescută aşa. Nici acasă, nici la şcoală. Şi nici copilul meu nu e crescut aşa. Nu e ameninţat, păcălit, dus cu vorba sau amăgit; nu face pentru că se ţipă la el şi nu învaţă de frică. O face pentru că aşa l-am crescut şi, dragă şcoală, mi-aş dori să stai departe de munca mea şi să nu strici ceea ce m-am chinuit să fac în toţi anii ăştia. Pentru că Ana mea e un om bun şi vreau să rămână aşa. Iar tu eşti rea, îmi pare rău că ţi-o spun în faţă. Dar chiar eşti rea. Deşi copiii încearcă să te iubească. Şi nici nu ştii cât efort presupune din partea noastră, a părinţilor, să-i lăsăm să te iubească. Aşa că ieri, eu nu am spus acasă ce ai făcut. Am preferat să tac şi să-mi plâng umilinţa, lăsând-o pe Ana să creadă că totul e în regulă. Că şi tu o iubeşti. Deşi copiii simt. Mai ales cei ce sunt lăsaţi şi încurajaţi să evolueze şi să fie ei înşişi. Să vedem cine va câştiga până la urmă.
joi, 4 decembrie 2014

Moş Crăciun există

M-a sunat la radio. Voce mică şi tremurată:
- Spune-mi, Moş Crăciun chiar nu există?

Am simţit cum un hău se deschide sub mine şi parcă toată copilăria ei mi se face preş la picioare şi aşteaptă să trec peste ea. 
- Mi-au spus copiii de la şcoală că Moş Crăciun sunt părinţii. Mamaaa? E adevărat?

Am ridicat încet copilăria de pe jos, am luat-o în braţe şi am început să o legăn ca în vremurile de odinioară când mă făceam ghem în jurul durerilor ei de copil mic.
- Moşul nu este o fiinţă aşa, ca noi toţi. Moşul este...

Îmi căutam cuvintele în timp ce toată copilăria ei plângea la mine în braţe. Am decis să aştept până ajung acasă. Vorbim mai încolo, bine? Îi auzeam lacrimile cum se rostogoleau pe obraji. Ana, stai liniştită, Moşul nu suntem noi, cei de fiecare zi, aşa cum ne ştii tu. Dacă ar fi aşa, atunci Crăciunul nu ar mai avea nimic special. Am putea să-ţi cumpărăm cadouri de fiecare dată, dar asta nu se întâmplă, aşa-i?

S-a dus naibii toată munca mea pe ziua de ieri. Am întrebat, m-am frământat. Am primit sfaturi şi idei. Încercam să le ascult, în timp ce copilăria plângea încă neconsolată la mine-n braţe. Aveam cam vârsta Anei când o prietena mi-a spus cum stă treaba cu Moşul. Că părinţii sunt cei care cumpără şi oferă. Atât. Eram în colţ, la Piaţa Kogălniceanu. Eu, prietena mea şi mama ei. Mama ei dădea din cap a da. E prima amintire puternică a singurătăţii. 

Am decis să o las pe Ana să vorbească. Să nu spun nimic. Să nu provoc, să nu afirm, să nu infirm. Să o iau în braţe, să o învelesc cu copilăria şi o să las să-mi spună. Ce simte ea. Ce crede. Ce vrea să ştie şi cât vrea să ştie. Acum vreun an şi ceva, m-a întrebat într-o zi cum se fac copiii. I-am spus în două vorbe: că e nevoie de un bărbat şi de o femeie, că femeia are ovule, bărbatul are spermatozoizi (mă rog, nu ştiu dacă am folosit chiar termenul ăsta), in fine, două vorbe şi un brânci, suficient, mi-am zis eu, pentru o discuţie în troleibuz. Nu a fost mulţumită. Avea întrebări până-n creştetul capului. După vreo opt staţii, ştia aproape tot. La sfârşit, a tras singură concluzia: aha, foarte interesant! Deci nu trebuie să fim căsătoriţi şi ne putem pupa cât vrem, aşa-i?

Ieri, când am ajuns acasă, am decis să tac. Pur şi simplu. Să nu spun absolut nimic din ceea ce mintea mea de om mare se chinuise să ţeasă. Să las lucrurile să se întâmple în ritmul lor. Să am încredere în ea. În ea, cea care mi-a ieşit în întâmpinare cu faţa luminată de atâta copilărie şi care mi-a pus în palmă o scrisoare.
- E pentru Moşu'! O pui tu la poştă?

Atât şi nimic mai mult. Gata, răul trecuse. A lăsat copilăria să câştige. Aşa a simţit ea. Aşa a vrut. Fără alte întrebări, fără alte lămuriri. Doar o scrisoare. Un pact prin care a decis să lase magia să se întâmple în continuare. Şi atunci am luat-o în braţe, m-am uitat la scrisoare (am suspinat cu obidă când am aflat că a cerut o tabletă şi vreo trei lego-uri) şi m-am revăzut pe mine, în colţ la Piaţa Kogălniceanu, cu copilăria mototolită la picioare şi cu prietena mea fericită că m-a tras după ea spre lumea celor mari. Şi în sinea mea, am strigat ceea ce nu am putut striga în ziua aceea: să ştii că Moş Crăciun există! Aşa să ştii!


marți, 2 decembrie 2014

Dansaţi sau sunteţi cu mama?

Prima ninsoare mă ia cu frig. Parcă toţi fulgii ăia mi se pun în spate, îmi acoperă creierul şi un vânt năpraznic îmi şuieră în urechi veeeezi daaacă areee Anaaa gheteee, uuuuh! Şi da, Ana are ghete. Dar i-au rămas mici. Sigur, asta aflăm abia când încerc să o scot afară din casă.
- Păi, bine, măi fată, nu ţi le-am probat acum două săptămâni şi mi-ai zis că-ţi sunt bune?
Privire pierdută, glas stins.
- Mi-a fost frică să nu te necăjeşti şi să nu începem iar să alergăm de nebune prin magazine!

Ceea ce am şi făcut. Pe 1 decembrie, am sărbătorit patria mumă în mall. Unde am intrat la unsprezece de dimineaţă şi am mai ieşit spre cinci după amiaza când ne-am dat seama că am uitat să mâncăm de prânz. Şase ore din care trei le-am petrecut la Humanic. Prima dată, am intrat pe la douăsprezece. Am ieşit peste jumătate de oră, decise să ne întoarcem înainte de plecare să luăm perechea de cizme cu blăniţă.

După vreo oră de bătut magazine stânga-dreapta, ne-am întors să vedem dacă cizmele sunt la locul lor. Erau, dar, surpriză, de data asta parcă o băteau la călcâi. OK, nicio problemă, hai să vedem şi-n altă parte, poate găsim unele mai comode. Şi mai ieftine, am zis eu în gând. Am găsit. La Deichmann. Mov. Ieftine. Nu-i plăceau, aşa că a decis că o bat. Ne-am întors la Humanic. Cică să le mai probeze o dată pe alea cu blăniţă. Surpriză! La ora două la prânz, brusc nu o mai deranjau la călcâi. Hai la casă cu ele să le plătim. Pot să rămân cu cizmele în picioare? Orice, doar să le luăm. Staaaai aşa! Mă bat! Cu creierul în flăcări, decid: dă-le jos şi hai să căutăm altele. O vânzătoare ne sare în ajutor.  Aşează la picioarele dezgolite ale infantei o pereche la peste o sută de euro. Ana trage să le încalţe, eu trag să i le dau jos. Ea trage de dreptul, eu de stângul. Eu câştig sub ochii nedumeriţi ai vânzătoarei. Dar sunt de bună calitate, să ştiţi! Nu, pe bune?! 550 de lei pentru două luni de iarnă? 40 nu aveţi, măcar să mi le iau mie! N-are. Găsim altele. Preţ prietenos. Nu chiar de zăpadă, dar merg şi la o rochie sau fustă, că tot e sezonul petrecerilor de Crăciun. Bineînţeles la altă rochie sau fustă decât cele pe care le avem noi în dulap.Dar, îi viiiin! Le luăm, gata! Şi rochia, ce facem cu rochia? Pui blugi şi gata!

La cinci după amiaza, înarmate cu un pacheţoi cu cizme, plecăm spre Zara să aruncăm un ochi la nişte geci de le văzurăm în jur de ora unu. În faţa magazinului, decid că unde am rezistat două ierni fără geacă lungă, o să mai rezist una. Şi Ana la fel. Rămânem priponite în mijlocului holului mare plin de luminiţe, înfometate şi vlăguite de alergătură. Ne zgâim la  geamul mare de la Zara plin cu manechine înfofolite cum se cuvine.

Şi deodată, începe Pharrell Williams şi al său Happy. Şi ne uităm una la alta şi ne uităm pe geamul cel mare de la mall şi vedem cum fulgii dansează de nebuni. Şi noi nu avem geacă groasă, dar nici că ne pasă. Avem doar cizme şi alea bune de purtat la o rochie inexistentă. Dar e luni şi e liber şi băiatul ăsta cântă bine. Aşa că la naiba cu nervii şi oboseala şi foamea. Şi las jos pachetul cel greu şi haina de pe mine şi încingem amândouă un dans, fix pe holul de la mall şi zică lumea ce o vrea, mă distrez cu fata mea!





 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes