După ce am citit Cetatea celor o mie de sori şi Vânătorii de zmeie, ambele de Khaled Hosseini, am prins gustul poveştilor amare din Afghanistan şi Pakistan. Aşa că am perseverat în această direcţie şi m-am apucat să citesc o carte căreia, la prima vedere, nu-i dădeam prea multe şanse. Eu sunt Malala  mi se părea genul de carte cu parfum eroico-politic care se vrea mai mult un manifest şi pe care ajungi să o citeşti din curtoazie şi nu din curiozitate. Ei bine, m-am înşelat. Cartea e mult mai interesantă decât mă aşteptam, mult mai bine scrisă, atent documentată şi de aici interesantă mai puţin pentru povestea fetiţei împuşcate de talibani fiindcă a vrut să meargă la şcoală, cât pentru decorul istoric şi politic în care se desfăşoară. Recomand.

V-a plăcut Marele Gatsby? Cartea, nu filmul, deşi şi filmul este frumos prin desfăşurarea de forţe de pe ecran. Ei bine, dacă aţi răspuns pozitiv, atunci luaţi de citiţi (dacă nu aţi făcut-o deja) Toţi aceşti tineri trişti de acelaşi F. Scott Fitzgerald. Vai ce carte! Vai ce poveşti şi ce personaje şi ce atmosferă apăsătoare la interior şi decadentă la exterior! Mi-a plăcut tot, am citit-o dintr-o suflare şi aş mai fi vrut! Merge mai ales spre patruzeci de ani cu un pahar de vin alături.

Nu am mai citit demult o poveste atât de încâlcită de familie, cu personaje numeroase, cu drame ce parcă îşi ţin răsuflarea să nu deranjeze, cu patima aia rusească ce doar la ei se întâmplă, într-o notă minoră şi desuetă în care râsu-plânsu e la el acasă. E vorba de Medeea şi copiii ei de Ludmila Uliţkaia. Un roman frumos cu o poveste de viaţă mare cât mama Rusia. Ca un sfat, dacă nu o ştiţi pe Uliţkaia, căutaţi să citiţi nuvelele ei. De exemplu: Fetiţele. Rude Sărmane. Absolut minunate.

Şi dacă tot vorbim de cărţi, mi-am cumpărat azi două. Încă nu le-am deschis, aşa că dacă le-aţi citit, aştept păreri, dar fără să-mi povestiţi despre ce e vorba şi cum se termină. Prima este Păzitoarea tainei scrisă de Kate Morton. Pare genul de carte după care se poate face foarte bine un film d-ăla de place la gagici. Eu am citit de ea Grădina uitată şi m-a prins. Intrigă cât cuprinde, romance, un pic de suspans, un deznodământ intuit abia spre sfârşit (ceea ce e foarte bine), o acţiune care curge fără să fie forţată. Cu alte cuvinte o poveste bine scrisă şi de aceea am decis să mai citesc una. Ceva mă face să cred că e cam acelaşi gen de roman bazat pe acţiune, întorsături de situaţii şi personaje feminine cu suflet mare şi iubire multă.


A doua carte din poşetă este luată după autor, pentru că sincer, coperta arată ca reclama la un film siropos de prin anii 1980. Iar titlul nu face decât şi mai rău: Mângâieri străine. Hm, a ce vă sună? Oricum, ideea e că autorul este Ian McEwan şi omul ăsta m-a făcut să-l iubesc după ce am citit Pe plaja Chesil. Să vedem acum ce se va întâmpla.

Şi pentru că nu vreau să vă faceţi o impresie greşită despre mine cum că mi-aş petrece toată ziua printre cărţi şi rafturi de librării- doamne fereşte-  am descoperit un blog culinar. O frumuseţe! Habar nu am cine este autoarea şi cu ce se ocupă ea, dar găteşte după reţete orientale super interesante. Ba mai spune şi de unde poţi cumpăra şi cu ce poţi înlocui la o adică şi face şi multe poze ca să vadă tot omul de unde porneşte şi unde trebuie să ajungă. O felicit pe această cale, îi mulţumesc pentru idei şi ţin să-i spun că deja m-a ajutat cu meniul pe următoarele zile. Aruncaţi şi voi un ochi aici şi vedeţi ce vă inspiră. Un mic sfat: încercaţi să frunzăriţi blogul cu stomacul plin, nu ca mine, într-o pauză, la birou.

Ştiu. Aţi citit până aici doar ca să ajungem la fete şi băieţi. Îmi pare rău, nu am. Nici fete, nici băieţi. Dar, dacă scriam doar cărţi şi bloguri, poate nu stăteaţi până la capăt. Sau eraţi mai puţini. Aşa că...am trişat. Doar azi, că e luni. Still friends?