Cred că sunt vreo doi ani de când facebook-ul şi-a făcut apariţia în familia mea. La prima vedere pare foarte comod: mai vorbesc şi eu cu lume fără să ies musai în oraş, să plec de acasă, să cheltui bani sau să încurc programul soţului. Ana vede. La nouă ani şi jumătate, fără să vreau, îi trimit un mesaj: că acolo, pe ecran, se întâmplă ceva fascinant. Deocamdată nu are telefon şi nici cont pe facebook. Va avea. Aşa cum vor avea toţi copiii noştri mai devreme sau mai târziu. La început va fi distractiv. O să le cereţi prietenia, o să vă daţi like-uri reciproc, o să postaţi vreo două, trei poze din vacanţe.
Şi apoi, într-o zi, copilul şi telefonul se vor duce împreună în spatele unei uşi de unde nu vor mai vrea să iasă un timp. Se numeşte adolescenţă şi nu există remediu. Ca să scapi şi să te faci mare, trebuie să treci prin ea.
Pe vremea mea, treceai singur sau cu prieteni. Vizibili. De multe ori nepotriviţi. De multe ori blamaţi şi criticaţi de părinţii speriaţi că odrasla lor a luat-o razna. Eşecurile şi spaimele se terminau în crize de plâns şi furie. În nopţi nedormite cu muzică dată la maximum şi scrumiere pline. În şuşoteli la telefoane şi câte o fugă la Costineşti sau la vreun prieten. Uneori era şi câte o beţie. Poate şi vreo aventură. Dar cel mai mult era plâns şi furie şi senzaţia aia sufocantă că eşti singur şi că nimeni nu te înţelege. Mai ales ai tăi. Duşmanii. Cei de care trebuia musai să scapi. Să fugi, să-i anihilezi, să-i laşi de partea cealaltă a uşii. Acum nici nu mai e nevoie să o închizi. N-au decât să intre. Ce-o să-ţi facă? Dacă nu ai chef de ei, te duci pe Net. Şi stai acolo cu cine vrei şi cât vrei. Şi acolo e aşa de bine. Pentru că oricând poate apărea cineva care să-ţi ridice moralul. Care să-ţi spună ceea ce ai nevoie să auzi şi să-ţi dea ceea ce aştepţi: încredere, iubire, aventură şi iluzia că eşti adult şi poţi alege. Iar fetele sunt aşa de fraiere şi de vulnerabile în adolescenţă încât ar da orice să se ştie iubite şi importante. Şi pentru asta sunt gata să facă orice. Chiar şi o nebunie.
Aproape 10% dintre occidentalii care decid să se alăture combatanţilor Statul islamic din Irak şi Siria sunt femei şi adolescente, conform unei anchete publicate la sfârşitul lui septembrie în The Guardian. Majoritatea au între 16 şi 24 de ani, studii universitare şi sunt recrutate de pe reţelele de socializare de către tineri jihadişti care doresc, zic ei, să le ia de nevastă. Printre sutele de femei occidentale date dispărute de familiile lor şi regăsite în sânul SI, uneori cu kalaşnikovul la picior, altele folosite de prăsile sau vândute ca sclave, unele nu au mai mult de treisprezece ani. Explicaţiile sunt relativ simple: imaturitate, naivitate, dorinţa de a scăpa dintr-un mediu familial ostil, lipsă de educaţie, dar şi nevoie de romantism şi iubire sau speranţa de a face ceva nemaivăzut cu viaţa.
La prima vedere, te gândeşti că ţie şi familiei tale nu vi se va întâmpla niciodată aşa ceva. Nu are cum. Eşti sigur? Păi ia să vedem câţi dintre noi ne-am îndrăgostit cel puţin o dată în viaţă de cine nu trebuia? Cred că fiecare avem cel puţin o poveste în sensul ăsta. Şi da, e crunt cât de uşor suntem dispuşi să trecem peste inconveniente, defecte şi nepotriviri convinşi fiind că lucrurile se vor rezolva de la sine şi că totul va fi cu happy end.
Franţa şi Marea Britanie au tras demult un semnal de alarmă în ceea ce priveşte numărul îngrijorător de mare de tineri racolaţi de Statul islamic de pe facebook. Se oferă bani, se oferă un scop în viaţă, se cumpără şi se vinde, se tranzacţionează vieţi şi se spală creiere. Nu sunt poveşti. Sau dacă sunt, sunt de groază. Peste 1100 de francezi au fost identificaţi ca luptând alături de Statul islamic. Unul dintre ei are doar 22 de ani şi a participat la decapitări.
Mai am un pic şi mă aştept să văd cum uşa de la camera Anei mi se va trânti în nas. Şi sper să fie cu lacrimi, obrăznicii şi muzica tare. Liniştea mă sperie. Mai ales că în spatele ei se poate ascunde orice.
 |
| sursa foto aici |
5 comentarii:
Si mie imi este o frica de cum voi gestin-o FB la ale mele fiice! mai ales in adolescenta, unde va fi cu cantec si nu stiu cum o voi compara cu prietenii mei reali. Recunosc ca social media e buna doar in doze mici chiar si pentru adulti :)
Din pacate nu putem sa ne ascundem nici noi si nici pe ei de era asta a tehnologiei. Strict la subiect: am ales sa le dau voie la ai mei sa aiba conturi pe F B. Stiu ca nu-i safe, dar nu ii pot feri o vesnicie. Aleg sa va patea buna a lucrurilor: pe FB vad poze de la clasa Ilinci, postate e doamna intr-un grup privat, tot de pe FB mai aflam ce teme mai avem uneori de facut, se mai gasesc poze amuzante si ne mai distram. M-am imprietenit cu multi parinti, am in lista de prieteni pe toti colegii lui Luca, aflu tot ce misca:) Adevarul este ca ai mei intra destul de rar, mai degraba se joaca pe tableta... Statisticile nu mi s-au parut niciodata relevante, nu stiu de de...
Mie imi inchide usa camerei ei de cca jumatate de an. Mai ales cand mai are si alti copii invitati. O deschid doar cand ma duc cu pop corn sau gogosi sau fresh-uri. Mai si tipa enervata...probabil e o etapa.Cand se plictiseste, iese ea singura de acolo.
Despre facebook...Nu are desi vroia. Dar are clasa ei, cu tot cu Dna invatatoare, asa ca tot e pe facebook.
Ei, asta cu pagina de fb a clasei nu mi-ar fi dat prin cap. Uneori, din dorinta de a fi cool, profesorii ajung sa faca pasi mai repede decat ne-am dori.
Trimiteți un comentariu