vineri, 16 ianuarie 2015

Ce am aflat în ultimul timp

Am aflat că cei mici trebuie lăsați să crească în ritmul lor. De fapt, știam asta, cel puțin în teorie. În practică însă, de multe ori, aveam tendința să mă grăbesc, să-mi doresc să se întâmple lucruri nu atât pentru ea, pentru copilă, cât pentru mine. Noi am crescut-o pe Ana singuri. Adică nu am avut unde sau cu cine să o lăsăm ca să mai fugim și noi în doi. Mai puțin în lunile de vară când reușeam să o facem pachet și o să trimitem cu mama la țară, dar și așa, în fiecare weekend eram acolo și duminica se punea pe bocit.  Ana s-a obișnuit că locul ei e doar cu noi și basta. Ideea de a dormi în altă parte, cu alți oameni (fie ei și prieteni cu copii) provoca o dramă. Prima dată când s-a cerut într-o mini tabără cu grădinița, am ajuns să o luăm noaptea de acolo pentru că a plâns după noi până a vomitat. De atunci a mai fost în tabere, pentru că a vrut ea, dar de fiecare dată plângea la telefon, seara și doar seara, de sărea cămașa peste ea. Nu am insistat să meargă nicăieri, o lăsam pe ea să decidă.  Să doarmă la vreo prietenă era o adevărată amenințare. Până săptămâna trecută când brusc, a decretat ea că și-ar dori 85% să rămână peste noapte la o fetiță. S-a dus în vizită de dimineață cu gândul că ar vrea să încerce să doarmă acolo. Pe după amiază, a decis că gata, rămâne. A doua zi, când am vorbit cu ea, mi-a spus triumfătoare "de iubit tot te iubesc, dar gata, nu mi-a mai fost dor. E de bine?". Eu zic ca da. E o altă etapă cu care rămâne să mă obișnuiesc și eu acum.

Am aflat că nu știu să mă prefac și să simulez. Ceea ce ar trebui să învăț. Dacă nu mi-e bine, nu reușesc să rămân cu zâmbetul pe buze și să mă ascund. Mi-a fost cam rău vreo câteva zile și din păcate, deși am încercat să mă prefac că totul e ok, nu mi-a ieșit. Ba chiar Ana a ajuns să mă roage să o las pe ea să se ocupe de mine. Mi-a picat rău chestia asta, m-a făcut să mă simt neputincioasă, deși ar fi trebuit să mă bucur că e atât de empatică. Prefer să fiu eu aia responsabilă care să aibă grijă. Și mi-am dat seama că orice rău mă aruncă într-o stare de panică care nu face decât să-mi crească starea proastă. Îmi aduc aminte că, în copilărie, de fiecare dată când mă îmbolnăveam, tata intra într-o stare de agitație vecină cu atacurile de panică, dădea telefon la toți doctorii, mă ducea la analize, pe când mama mă lua în brațe și-mi spunea cu toată convingerea din lume stai liniștită, o să treacă! Chiar și azi, când simt că ceva nu e în regulă, o sun pe mama și o întreb crezi că e grav? Și când o aud spunându-mi sunt sigură că totul e ok, jumătate din rău trece. Am aflat însă că eu semăn cu tata.

Am aflat că Ana se va face fotbalist, va fi cool și se va căsători cu Răzvan. Nu întrebați ce și cum. M-a sunat la serviciu să-mi spună că cică așa i-a ieșit la un joc, la școală. Cu fotbalul și cu cool-ul, nu știu ce să zic. Dar cu Răzvan, știu și eu, abia ce s-a despărțit de prietenul lui. S-o întreb și pe mama, să văd ce zice și ea.

12 comentarii:

Laura Frunza spunea...

Referitor la anxietatea de separare pe termen lung, stiu ce spui. Eu nu pot s-o las nicaieri pe Eliza pe termen mai lung, am tot intrebat-o daca vrea in tabara, in excursie, a zis ca fara mine, nu. Deci taberele vor trebui sa mai astepte. Insa, din senin, a declarat ca la vara vrea sa mearga la tara sa stea acolo cu verisoara ei si, daca o sa mai vrea si la vara, o s-o trimit. Cam cu inima indoita, pt ca e departe si nu ma pot repezi dupa ea daca plange, dar o s-o las. E si asta o etapa, in fond si la tara se va simti mult mai bine decat in Bucuresti, asta e clar.

Ioana spunea...

Pai Ana are acum 9 ani si jumatate. Si peste doua saptamani va pleca in tabara si pentru prima data este nerabdatoare sa ajunga acolo. Practic, dupa noaptea la prietena ei s-a produs un declic si toata spaima parca s-a sters cu buretele. Daar, uite-te si tu de cati ani a fost nevoie:)))

Alexandra Albu spunea...

Eu nici nu imi mai bat capul cu Mara care e super anxioasa din nascare. A dormit odata cand avea 3 ani la bunicii paterni in rest niciodata fara unul din noi in incinta. Dar a stat fara mine la 2 Mai cu taica-su si cu mama odata 2 luni si odata 2 saptamani. Asta vara am lasat-o doar cu mama 4 zile pentru ca chiar nu puteam sa o frec pe drumuri iar eu trebuia sa merg la o nunta. Doamne, m-a sunat in fiecare zi de sapte ori pe zi sa-mi zica cat e ea de trista fara mine si sa ii zic cand ma duc. M-am invatat sa accept asta cu zen, nici vorba de tabere sau alte asemenea. Am fost tare fericita ca a vrut in excursie in decembrie cu clasa. Apoi 3 zile era sa mor pentru ca am crezut ca o sa moara de spaima. Nu mai dormea noaptea de grija ca trebuie sa plece fara mine si ca aoleuuuu. S-a intors fericita si a aflat ca poate si doar cu doamna si cu colegii, mi s-a parut un pas urias inainte :)))) Of, imi pare rau ca ti-a fost rau...Pup fetele!

mara spunea...

Al meu se cerea si ramanea la BV la bunica, la Ploiesti la bona, la prieteni cu copii, la prieteni fara copii (!), n-avea probleme sa ramana sa doarma unde se simtea bine. Doar in tabara s-a cerut pentru prima oara abia la 9 ani si a zis ca nu mai merge, c-a fost oribil.

Ioana spunea...

Mie imi parea rau sa o vad ca sufera atat cand era fara noi. Pentru ca isi dorea sa mearga cu colegii in tabere sau excursii si apoi...jale! Sper ca acum a trecut un hop si ii va fi ei mai bine. Ca mie de dor, imi e dor si cand e la scoala, uneori:))

ileana spunea...

Am şi eu acasă o Ilincă anxioasă, facem un club, ceva?

Ea a mai rămas să doarmă fără noi, dar doar la tata şi extrem, extrem de rar la soacră-mea. De fiecare dată s-a miorlăit la maxim, deşi era însoţită şi de fratele ei mai mare.

De tabere nici nu poate fi vorba, este exclus. Dar pare dornică să-şi petreacă o noapte la o prietenă. Weekendul trecut am avut petrecere în pijamale la noi acasă, poate din cele 3 invitate pe care le-a avut, o să fie vreuna care o să organizeze şi ea o astfel de petrecere. Şi poate că şi Ilinca mea o să vrea să doarmă în altă parte decât acasă... Om vedea...

În altă ordine de idei, nu înţeleg de ce trebuie să te prefaci. Mie mi se pare normal să vadă copilul că uneori nu te simţi bine, că doar nu suntem super mame... Şi e suficient de mare Ana ta încât să simtă nevoia să te îngrijească şi ea pe tine uneori. Eu îi las pe ai mei să facă asta când nu-mi e tocmai bine. Pot să-mi facă un masaj, pot să-mi aducă un pahar cu apă, pot să-mi dea un pupic revigorant :))

Alexandra Albu spunea...

Pai Ioana, ai pus punctul pe I, TIE iti e dor! Eu una am fost in fix doua tabere in viata mea, pe prima mi-am dorit-o, eram intr-a 5a, in a doua m-a obligat mama sa ma duc, eram intr-a 9a. In ambele a fost horror. Eu m-am nascut batrana, n-am apreciat niciodata tabere, discoteci, alte chestii d-astea. Ileana, facem un club! Si apoi bem un vin si ne linistim, te asigur ca ele vor evolua fix cand si cum pot ele :)

Ioana spunea...

Pentru ca eram ingrijorata de ce mi se intampla si ajunsese si ea sa fie speriata.

Ioana spunea...

Da, imi e. Dar ea e cea care vrea sa plece si odata ajunsa la destinatie vrea inapoi:)

ileana spunea...

Alexandra, un vin ar face minuni :) stiu ca o sa creasca, insa uneori mi se pare ca o face prea incet. Doar uneori. Pe de alta parte, parca mi-e drag s-o stiu asa lipita de mine...

Ioana, macar are intentia si dorinta de a pleca. E un punct de plecare si asta... Imi pare rau ca ju ti-a fost bne. Acum cum esti?

Ioana spunea...

Am auzit si eu de patanii d-astea cu tabere care au frant aripi. Ana a fost cu cei de la Himalaya. Mie mi-a placut:) Si ei, dar doar ziua. Seara o apuca dorul.

Ioana spunea...

Sunt mai bine. Dar intru usor in panica si din ce imi e rau ajunge sa imi fie si mai rau.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes