După o oră şi jumătate de drum: brazii.Şi soarele. Atât de mult soare că te făcea să închizi ochii ca să te fereşti de frumuseţea ce ţi se vâra, chiar şi cu de-a sila, în faţă. Dar mai mult decât brazi şi munte, stăteam faţă în faţă cu mine. Cu mine cea de-acum treizeci şi ceva de ani. Cea mică şi dolofană, cu părul lung şi blond ca mierea, cu genunchii vineţi şi murdari de atâta joacă, cu o liotă de copii după mine, cotrobăind în ţipete şi râsete prin toate ungherele pădurii care înconjura ca-ntr-o îmbrăţişare cartierul Cumpătu din Sinaia. Un cartier liniştit şi cuminte, format dintr-un pâlc de vile luate de comunişti şi folosite pe vremuri drept case de creaţie pentru artişti. Un gest nedrept, corectat în parte după 89. Dar pe vremuri, aici, printre râsetele lui Ştefan Bănică şi ale lui Mircea Albulescu, printre desenele lui Mihai Stănescu, la umbra vocii tumultoase a lui Fănuş Neagu, fascinată de părul lung şi negru al Ilincăi Dumitrescu, am crescut eu veri şi ierni, cu o unică şi perpetuă povaţă menită să-mi asigure supravieţuirea în acele timpuri copilăreşti: la ora două să vii la cantină, pentru masă, că dacă nu, rămâi nemâncată! Şi acum, fugi afară şi joacă-te! Atât. Nu maşini, nu pericole, nu lovituri, nu scenarii înfricoşătoare. Doar mulţi copiii, multă pădure, multe vânătăi şi multe veri şi ierni care sâmbătă, treizeci şi ceva de ani mai târziu, îmi treceau cu repeziciune prin faţa ochilor din spatele mâinii făcute streaşină, la adăpost de soare şi munte.

Vila unde am stat nu era dintre cele cunoscute mie odinioară. Construită în 1928, pensiunea Boema  a ajuns, după doar o noapte de stat, pe lista locurilor unde musai trebuie să revin. Poate vara, când curtea cea mare, în trepte, va arăta precum în poze. Acum, era doar zăpadă şi un derdeluş pe care copiii se dădeau pe toate părţile şi în toate poziţiile. Deşi pe net preţul camerei duble era de 180 lei cu mic dejun, prietenii cu care am fost au negociat la 160. Camerele erau mari, dotate cu tot ce trebuie, iar a noastră avea cea mai frumoasă şi mai mare şi mai minunată terasă pe care am văzut-o şi am avut-o vreodată (uitaţi-vă bine la terasa aia imensă din poză şi gândiţi-vă că am avut-o toată numai pentru mine). Reţineţi: camera 11. Să stai noaptea sub un cer cu toate stelele aprinse sau să te trezeşti de soare şi de bine în zori de zi şi să-ţi bei cafeaua cu munţii în faţă, cu brazii drept companie, în chiote de copil fericit şi pierdut prin zăpadă, e tot ceea ce e uneori nevoie ca să spui pur şi simplu sunt fericit. Asta după un mic dejun super ok, format din omletă, cu o felie de brânză, un cremvurst, roşie şi castravete, pâine, gem, unt, cafea, ceai, lapte sau suc (ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi) într-o sală cu câteva mese şi cu fotografii de demult cu membrii Casei regale.

În Cumpătu merită să te plimbi. Să o iei aşa, pe strada cea mare în sus, spre buza pădurii şi, după o ciorbă sau o pizza la Kuib, să te afunzi prin brazi, să respiri cu toţi plămânii şi să-i spui copilului hai, mă, fugi şi joacă-te, du-te, du-te şi aleargă şi tăvăleşte-te şi caţără-te şi murdăreşte-te! A mea s-a udat. A transpirat. Şi da, a răcit. Dar o să-i treacă. E copil, copiii mai răcesc. 

Am fost şi prin Sinaia. Peleşul, cum  îl ştiţi: la fel de frumos, de impresionant, de perfect, de fotogenic. Ca şi multe dintre casele dimprejur. Am în schimb o poveste, de fapt, două, cu mâncare. Din seria aşa nu! Prima este scurtă: nu vă duceţi la cofetăria de vizavi de parc. Una mica, chiar la baza străzii ce coboară de la Mănăstire. O cofetărie la demisol cu două vitrine cu prăjituri. Doamne drăguţe, preţuri mici, prăjituri proaste, fără niciun fel de chichirez. Totuşi, o bilă albă pentru faptul că nu ni s-a făcut rău, ceea ce înseamnă că marfa este doar insipidă,  nu şi expirată.

În schimb, a doua poveste este mai cu cântec. Se întâmplă la pensiunea- restaurant Casa Noastră din Sinaia. Prima imagine: o sală imensă, cu scaunele îmbrăcate ca la nuntă, în saten colorat şi legat cu funde, cu ditamai pictura cu Sf. Mina pe un perete, cu o droaie de chelneri care zâmbeau tâmp la fiecare greşeală, cu un vag miros de fum de ţigară, cu toalete mizerabile şi cu preţuri mici şi meniu variat. În cap de listă: ciorbă de păsărică. Ce credeţi că se vrea a fi chestia asta? Încetaţi cu prostiile! În engleză (căci exista şi traducerea meniului) i se spune cicken soup. Aşa că, în prostia mea, am crezut că e o banală ciorbă de pui cu nume cel puţin fistichiu. Am întrebat şi ospătăriţa: asta e ciorbă normală, de pasăre? Că e pentru cea mică. Dă din cap că da. O cred şi comand una. Şi maaare îmi fu mirarea când m-am trezit cu o ciorbă de burtă din care burta fusese scoasă  pentru a fi înlocuită cu păsărica. Care duhnea aşa de tare a usturoi încât am expediat-o înapoi la bucătărie cu rugămintea să-mi aducă o supă simplă, cu turnăţei. Aştia sunt tăieţei? întreb. Da, mi se răspunde. D-ăia cum ştie toată lumea? insist precaută. D-ăia. Ei aş, vezi să nu! De data asta ne-am trezit cu o zeamă cu foarte multe rondele de morcovi, multă carne de pui tăiată mărunt, mărunt şi nişte ciudăţenii ca nişte viermişori din aluat ce pluteau la suprafaţă. Partea proastă era că nu era bună. Deloc. Aşa că Ana şi-a pus toate speranţele în  pizza prietenului de joacă. Din păcate, prima muşcătura a băieţelului a fost urmată de un urlet prelung: ospătăriţa a încurcat sosurile şi i-a adus unul iute cu care copilul apucase să-şi ungă trei sferturi din pizza. Nicio problemă, mi-am zis, o să-i dau nişte grătar de porc de la mine cu cartofi fierţi şi salată de roşii. Salata era însă de roşie şi nici aia întreagă: propriu-zis, aveam doar şase felii translucide de roşie sub o păturică de brânză rasă care acoperea cu greu gustul de stricat al legumei ce trecuse de mult pe lumea cealaltă. O să mâncăm fără salată, mi-am zis! Şi fără carne, pentru că muşchiuleţul de porc era aproape scârbos. Uscat, necondimentat şi cu un puternic gust de carne ţinută la congelator. Desert nu am luat. Şi nu, nu va exista o dată viitoare!

And now, două vorbe despre Buşteni unde am ajuns duminică dimineaţă. Am fost în parcul de distracţii amenajat la baza pârtiei Kalinderu unde am rămas pironiţi vreo două ore cât unicul tată din grup s-a dat pe rând, cu fiecare copil în parte, într-un fel de drăcovenie pe şine, un soi de mini montagne russe cu sănii în loc de maşinuţe şi care a făcut toţi banii: 5 lei tura. Inmulţiţi şi voi cu vreo zece ture...sau mai bine nu înmulţiţi. Am vrut să mergem să ne plimbăm prin curtea Palatului Cantacuzino (nu de alta, dar era o pajişte plină de zăpadă unde se putea construit un super om), dar ni s-a cerut la intrare o taxă de 5 lei de căciulă doar ca să stăm pe aleea ce ducea la castel. Însă, la circa doi kilometri de castel, pe un drum forestier ce urcă vertiginos spre pădure, se află un Adventure Parc unde am ajuns întâmplător şi după multe emoţii cu maşina (gheaţă, şleauri, imposibilitatea de a întoarce, etc). De meritat...nu merită. Doar două trasee prin copaci (unul pentru copii mici, altul pentru adulţi), un perete de escaladă foarte mare şi posibilitatea de a trage cu arcul sau cu puşca. Noi am ales ultima variantă ca să nu zicem că plecăm fără să fi făcut totuşi ceva.

Ceva însă am făcut. Nişte poze. Şi am respirat. Adânc.