Uneori, când se trezesc dimineaţa şi-şi aduc la capul patului cana mare cu ceai, cu farfurioară înflorată şi biscuiţi cu lămâie, se încăpăţânează să uite de bătrâneţe. Atunci când afară e lumină şi vreo mierlă cântă de nebună la geam, se uită unul la altul şi-şi zâmbesc complice. Am reuşit, par a-şi zice. Uită-ne, suntem aici şi cât timp în casă miroase a ceai cu prăjiturele, lumea e cu noi şi nu trece inutilă.
Poate că au zile în care îşi cufundă capul în pernă şi cu picioarele uşor străvezii vârâte sub plapumă se lasă duşi spre înapoi. Acolo unde era timp şi putere. Poate că altă dată, în zilele când mierla nu mai cântă şi copiii crescuţi de acuma nu mai sună, se lasă să asculte cum trece viaţa.Şi atunci, ea- pentru că ea a fost întotdeauna mai puternică- ea se ridică din pat, pune de ceai, îşi acoperă picioarele străvezii cu ciorapi de mătase, îşi îmbracă taiorul demodat pe alocuri ce poartă în el amintirea cărnii de altădată şi îl ia de mână, îi pregăteşte costumul, şi împreună, rid lângă rid, ies pe stradă, să-i vadă lumea că încă sunt. Că au reuşit!
Iubitule, într-o zi, o să-ţi cer să îmbătrâneşti cu mine. Într-o zi, o să-mi cumpăr un taior și o să bem ceai din cești înflorate. Până atunci, la mulţi ani!
1 comentarii:
Foarte frumos, Ioana! La multi ani, B! Va doresc sa ajungeti sa va beti ceaiul din cesti inflorate si sa va priviti ca acum. Pupaturi!
Trimiteți un comentariu